Pasărea cu mai multe vieți

  • 11/04/2023

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nici nu aș avea ce povesti. A fost odată o pasăre ca toate celălalte: nici prea mare, nici prea mică, nici prea tânără, nici prea bătrână, nici prea veselă, dar nici tristă nu era. Putea fi un porumbel sau o cioară, un vultur, un papagal sau chiar vreo creatură mitologică ce nu se naște din ouă clocite, ca toate celălalte zburătoare, ci din propria cenușă.

Iar pasărea noastră făcea ce știau și celelalte înaripate: zbura, mânca, dormea, ciripea, muncea.

Într-una din zile, căutând râme proaspete într-un păduriș din apropierea lacului pe unde își făcea veacul, s-a întâlnit cu o broască râioasă. Care a început din senin să strige la ea: că e proastă, urâtă, rea, incapabilă, tristă, inutilă. Ba chiar la un moment dat s-a pus pe aruncat cu pietre în biata pasăre, care nu știa cum și pe unde să se mai înalțe. Pasămite broasca se temea că rămâne fără mâncare și de aici atacul neașteptat.

Reușind cu greu să se îndepărteze de bestia verde, zburătoarea noastră a aterizat pe un pâlc moale de iarbă și acolo, sub razele blânde ale soarelui, a fost convinsă că a murit. Că veninul vorbelor râioasei, pietrele și durerea au doborât-o definitiv.

Dar auzea glasul frumos ale celorlalte înaripate. Simțea mișunatul calm al vietăților prin iarbă. Se încălzea, simțea, învia.

S-a ridicat cu greu, și-a lins rănile și și-a reluat viața, mai prudentă însă, mai atentă la cei din jur, la potențialele pericole.

Într-o altă zi, cum se plimba agale prin înaltul cerului, a văzut o creatură mirifică. Avea niște aripi lungi, frumos colorate și un zbor lin care te hipnotiza. Și uite așa, pasărea noastră s-a îndrăgostit subit și iremediabil. A iubit în tăcere până când, din întâmplare, s-a potrivit să bea apă din același ochi de ploaie cu superbitatea pe care o adora. Cu greu și-a găsit vorbele și curajul, dar a invitat-o la o plimbare deasupra lacului. A primit un refuz ferm, posesoarea aripilor lungi și frumos colorate era un fotomodel de talie internațională, care nu-și petrecea timpul cu fiștecine.

Și uite așa, personajul nostru a simțit din nou că a murit. Că e gol înăuntru, degeaba pe afară, că nu mai simte nimic, că nu poate decât să abandoneze această viață plină de suferință.

A apucat să ajungă la cuibul său și i s-a părut că a zăcut acolo o veșnicie. Dar soarele, suratele, natura i-au dat iar viață și i-au trezit speranța într-o iubire care să fie împărtășită și o viață care merită a fi trăită.

Să nu credeți că doar două încercări încap într-o viață păsărească! Iată ce a mai pătimit dragul nostru personaj:

Ca fiecare dintre noi, avea și el un prieten bun, căruia îi povestea câte în lună și în stele. Pe care se baza la greu și despre care credea că îi va fi mereu alături. Doar că într-o zi, o căprioară blândă, cu care se mai întâlnea uneori prin pădure, l-a sfătuit să nu-i mai spună chiar totul amicului său. Pare că acesta povestea altora tot ceeea ce auzea, ba chiar le înflorea serios. La conflictul cu broscoiul a adăugat, de exemplu, un caz de furt calificat. La cea cu îndrăgosteala un dialog care nu-l punea deloc într-o lumină favorabilă. Și, în general, îi comenta deciziile de viață prea mult, prea urât și prea în public, ceea ce caracterele frumoase nu fac niciodată.

Căprioara era bine intenționată: prietenul chiar era unul fals, iar dovezi se strânseseră cam multe, dar când suferi, nu mai vezi lucrurile chiar așa cum sunt.

Uimită de așa trădare, pasărea noastră a murit din nou. Pe loc, chiar acolo în văzut tuturor, a închis ochii ca să nu-și mai vadă viața mizerabilă, plină de râioși, urâți sufletește și închipuiți.

Dar s-au potrivit bine locul și compania! Căprița noastră, care văzuse multe la viața ei, de aici blândețea-i infinită și sinceritatea fără cusur, l-a mângâiat ușor și l-a rugat să deschidă ochii. I-a amintit că sunt doar trei cei care l-au întristat până la pieire. Dar mulți alții cei care l-au ajutat să își revină. Că există o sumedenie de prieteni adevărați, de întâmplări frumoase, de lucruri bune, spre care nu poți privi dacă ești atât de supărat și hotărât să abandonezi lupta.

I-a amintit că adoră cum răsare soarele deasupra lacului, că există o înaripată frumușică și gureșă care i-a stat aproape și i-a ciripit în momentele grele, că îi place să zboare printre nori sau să se întreacă cu fluturii, lăsându-i să câștige.

Că întotdeauna există ceva bun, frumos, dătător de viață și de speranță chiar lângă noi. Dar trebuie să deschidem larg ochii pentru a băga de seamă.

De atunci, eu una n-am mai ținut socoteala. Să fi mai fost momente grele, dar deja știm că în fiecare moarte stă o reînviere. Și ca pasărea noastră cu mai multe vieți suntem noi toți, care învățăm să trăim chiar și după ce ni se pare că ne-am prăbușit definitiv.

Iar eu am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa. V-a pus plăcut povestea mea? Sau v-a cam pus pe gânduri colea?