Cele mai multe interacţiuni interumane se bazează pe încredere. Mergi la un doctor având credinţa că îţi va da un tratament adecvat. Duci copilul la şcoală convins că va învăţa ceea ce trebuie. Mergi la restaurant cu speranţa că bucătarul nu doar ştie să gătească, dar o face respectând regulile de igienă proprii şi ale spaţiului de lucru.
Realitatea este că nu ştim de la început dacă încrederea noastră este justificată sau nu, deciziile fiind de multe ori, în ciuda raţionalizării lor excesive, extrem de previzibile. Unii aleg cel mai titrat doctor sau cea mai scumpă şcoală/ cel mai luxos restaurant, în speranţa că diplomele sau costurile mai mari minimizează riscul unor erori. Alţii merg pe prima alegere disponibilă, lăsând providenţa să decidă. Oricum, în ambele cazuri încrederea ne poate fi înşelată.
Dar cea mai mare dintre problemele din România este cea despre care vorbim acum: noi, românii, simţim că nimeni nu merită încrederea noastră, că o acordăm cui nu trebuie. Şi asta zi de zi, decizie cu decizie.
Iată şi cauza principală a hemoragiei de conaționali care decid să-şi continue viaţa în alte ţări, adoptive! Lipsa de încredere în autorităţi, sistem medical sau de învăţământ, justiţie, viitor, îi dezrădacinează, dându-le un cumplit dor de ducă.
Am vrea să spun că există o rezolvare. Dar cercul vicios nu poate fi rupt uşor. Pe de o parte, este greu de reconstruit o nouă clasă politică, un nou sistem medical sau de învăţământ. Nu neapărat pentru că necesită știință și putirință, cât din cauza inflexibilităţii noastre la schimbare. Toţi o vrem, dar să nu ne afecteze, să nu se întâmple cât timp avem noi copiii în şcoli şi bătrânii în spitale, şi, oricum ar fi și oricând s-ar petrece, să fie bine pentru noi, nu pentru o majoritate.
Iar riscul major apare exact în vremuri tulburi ca cele de acum. Stam din ce în ce mai prost în ceea ce priveşte controlul pandemiei. Și din păcate, nu doar atât. Dacă s-ar face nişte cercetări sociologice, stăm prost şi cu a înţelege cum funcţionează infecţiile virale, vaccinurile, riscurile traiului în grupuri extinse. Suntem mai puţin educaţi decât strămoşii noştri care nu aveau atâtea surse de informaţii, dar dețineau spre marele lor noroc un instinct de supravieţuire mult mai alert şi mai activ.
Pe scurt şi poate dur exprimat: suntem tot mai lipsiți de înțelegerea realității şi mai puțin dispuşi să acordăm credit specialiştilor. Iar ei devin astfel tot mai coruptibili şi/ sau neglijenţi. Pericolele nu stau în timpul ăsta să ne aştepte trezirea naţiunii, ci atacă direct, frontal, nimicitor.
Dacă mă întrebați cum fac față avalanșei de informații care se bat cap în cap și cum îmi aleg sursele către care duc încrederea mea, am un algoritm simplu: încerc să reduc opiniile care ajung la mine cu interesul persoanei care le exprimă. Dacă cineva care conduce o scoală privată sau un restaurant mă aștept să predice despre necesitatea deschiderii acestora.
Dacă cineva din industria de divertisment ne zice că pandemia e un fake, mă gândesc că gura sa nu prea mai are ce cânta, deci mânca zilele acestea. Iată că nici opiniile sale nu pot fi bănuite de echilibru, pentru că ştim cu toţii din reclama cu dive, nu suntem noi când ne este foame.
Iată că ajung mereu la acelaşi raţionament: există, dincolo de responsabilitatea socială care nu mai ştim a cui e, şi una individuală, a fiecăruia dintre noi. Să ne punem aşadar mintea la contribuţie dincolo de goarnele care ne urlă prin urechi şi să fim prudenţi. Pentru că n-am auzit pe nimeni să moară de atâta precauţie! Pe cât e de plictisitoare, pe atât este de salvatoare.
Iar a avea încredere în cine trebuie reprezintă poate cea mai importantă responsabilitate a fiecăruia dintre noi. A venit momentul să o exersăm!