- 23/06/2016
Azi ţin să punctez câteva dintre tendinţele în materie de parenting şi educaţie, pentru că văd destul de mulţi părinţi desueţi în jurul meu:
Competiţia e ciumă.
Îţi duci copilul la concursuri şcolare? Îi cumperi coroniţă la sfârşit de an? Nasol! Va sfârşi depresiv, anxios, debusolat. Va fi un adult inadaptat, incapabil să ia viaţa ca pe un dat frumos ce este.
Aşa o fi modern, dar realitatea veche de când lumea ne contrazice. Mie mi se pare că tot ce e frumos în viaţă se câştigă prin competiţie: o persoană mişto care îţi devine jumătate, un loc de muncă tare care să-ţi ofere un confort financiar, social, personal. În afara competiţiilor proprii şi personale, ne plac teribil cele ale altora. Zilele acestea tocmai ce urmărim spectacolul unui campionat de fotbal şi cred că audienţele îmi dau dreptate.
Eu zic că problema nu este competiţia, ci modul în care ne raportăm la ea. Trebuie să alegem înţelept, să ne antrenăm corespunzător şi mai ales să ştim cum să ne remontăm după un eşec. Pentru că aici este de fapt marele câştig.
Cine blamează competiţia nu înţelege că însăşi viaţa ni se datorează unui concurs şi unui jucăuş învingător.
Festivismul a murit.
Serbări la grădiniţă sau şcoală? Groaznic, este un stres imens pentru copii mai dihai ca dresura de animale de la circ.
În realitate copii adoră serbările. Iar părinţii le savurează, pentru că sunt cele mai emoţionante + amuzante + la îndemâna oricui evenimente dintr-un an.
Este adevărat că tonul face muzica şi relaxarea face festivitatea. Dar criticilor le spun că nu mai este ca pe vremea pionierilor şi şoimilor patriei. Încurcărurile şi umorul de limbaj/ situaţie sunt luate ca parte din scenariu, ridicatul fustelor – ca artificii de garderobă, iar copiii care bâtuie nestingheriţi pe scenă, ca personaje menite să condimenteze acţiunea.
A sărbători e pur şi simplu frumos. Şi cei care nu înţeleg asta sunt poate niste oameni moderni, dar cu siguranţă trişti.
Limitele trebuie impuse cu blândeţe.
Am lăsat la sfârşit ce-i mai greu.
Cei care mă cunosc ştiu că sunt o persoană care militează împotriva violenţei.
Dar limitele trebuie pur şi simplu impuse şi nu pentru ca noi adulţii să ne arătăm muşchii, ci pentru ca ei copiii să nu-şi pună viaţa în pericol. Nu-i putem plimba într-o cuşcă metalică care să-i protejeze constant, aşa cum nu putem crea un mediu 100% sigur, oricât ne-am strădui.
Am acasă două tipologii: marele copil, care a înţeles constant explicaţiile noastre şi a experimentat în limitele impuse în copilăria timpurie, dar recuperează cu putere acum şi cel mic care nu acceptă nici o observaţie, nici o piedică în ceea ce îşi propune şi, mai grav, nici nu învaţă din accidentele provocate. În plus are o atracţie pentru tot ce este cu potenţial periculos sau utilizează obiectele în aşa fel încât capătă această valoare.
Sunt doua abordări diferite, dar ambele câştigătoare în felul lor. Mi se pare admirabil să îţi învingi instinctul iniţial şi să amâni experimentele pentru când simţi că ai puterea să le controlezi, aşa cum mi se pare admirabil să lupţi cu toate forţele pentru dreptul tău de a face ce-ţi doreşti.
Dar ca părinţi am ajuns într-un punct în care ambii copii experimentează intens. Şi iniţial începem prin a explica riscurile sau prin a analiza consecinţele. Apoi, inevitabil sfârşim prin a spune ferm stop. Dar de cele mai multe ori, după ferm urmează şi un foarte ferm. Plus ceva decibeli în plus.
Nu-mi fac griji că sunt o mamă îngrozitoare. Cred că tonul nostru, postura, gesturile, sunt semnale transmise în funcţie de cum percepem un comportament. Iar copiii trebuie să înveţe în cei şapte ani de acasă inclusiv a descifra reacţiile emoţionale ale celor din jur: disconfort, teamă, îngrijorare, furie. A fi bânzi tot timpul, a explica excesiv acolo unde nu (mai) este cazul, mi se pare nu doar nefiresc ci şi neproductiv.
În plus, eu cred că nu merită sacrificarea autenticităţii noastre parentale pentru că aşa ne cer acum specialiştii. Dacă suntem supăraţi, nervoşi, trişti, dezamăgiţi trebuie să fim la fel de expliciţi ca atunci când suntem relaxati, încântaţi, bucuroşi. Şi uneori blândeţea nu acoperă chiar toată gama afectivă negativă.
De asemenea, nu putem nega că noi adulţii avem la rândul nostru nevoi, probleme, zile proaste. Nu suntem îngeri, sfinţi, personaje mitologice, ci nişte oameni în carne şi oase, care facem tot ce stă în puterile noastre omeneşti.
La calm apoi, putem analiza blajin situaţia şi de cele mai multe ori o facem. În focul evenimentelor însă, inevitabil ies ceva scântei. Mi se pare esenţial totuşi sa rămână verbale.
Acestea fiind spuse, sunt și eu o mamă de modă veche. Dar nici nu cred că trendurile sau cărţile care vând bine au de-a face prea mult cu educaţia de acasă. Puterea instinctului, bunul simţ, înţelepciunea şi curajul de a face alegeri sunt clasice şi nemuritoare. Greşeli vom face oricum.