Cu mult timp în urmă, pe când era MC la ciclul primar, fix de 1 Iunie am purces la a-l opera de ‘pendicită. Primele semne ale afecțiunii au apărut la munte, acolo unde ne deplasasem pentru o nuntă. Felicitările, masa și dansul au fost pentru noi la Grigore Alexandrescu, vă povestesc eu altă dată de ce am ales un spital de stat.
Convalescența a coincis, evident, cu perioada serbărilor școlare. Și normal că a avut și el un rol în cea a clasei. Adică a trebuit să recite “Balada unui greier mic”, ceea ce a și făcut, stând pe un scaun, pentru că nu era încă refăcut complet.
Imaginea aceea mă bântuie și acum. Mai știu că nu a băut suc, ci compot adus de acasă. Și nu a mâncat prăjituri ca toți ceilalți, ci niște fursecuri de casă (nu tocmai generoase ca ingrediente) făcute de subsemnata.
Între timp cred că n-a fost final de an să nu bifăm ceva: viroze, otite, picioare scrântite, ochi vineți și, anul trecut, o lovitură care i-a generat o neașteptată plimbare cu ambulanța. Trebuia să fie ceva grandios, doar a fost an de examen.
Anul ăsta, Cezar are și el rol de greiere. Așa că joi seara a început saga unor episoade febrile fără sens sau alte simptome.
Din fericire s-au încheiat la timp cât să apucăm serbarea de azi, dar am ratat repetițiile. Exact ca anul trecut, când evenimentele de la finalul anului școlar l-au prins după convalescență.
Care-i treaba cu greierii? Și cu luna iunie? Și cu serbările? Și cu bolile? Și cum pot rupe lanțul ăsta de ghinioane, că nu mă mai țin nervii?