- 08/05/2017
În fiecare seară am de spus o poveste: uneori dintre cele clasice, uneori dintre cele inventate de mine, alteori ceva nou, cu temă dată.
Ieri, după o zi furtunoasă (la propriu) și obositoare (tot la propriu) a trebuit, cum altfel, să alcătuiesc o întâmplare cum alta n-a mai fost, despre un om și telefonul lui. Mi-era somn, creativitatea mă părăsise de multișor, cuvintele luaseră și ele calea exilului așa că a ieșit după cum urmează:
A fost odată ca niciodată un om care avea un telefon magic. Dacă își dorea să ajungă undeva, pur și simplu dădea un telefon și era acolo: voia la spital, suna și ajungea mintenaș, voia la Poliție, la fel, visa la cazare într-un hotel fițos de pe malul mării, telefona și era deja în camera lui.
Doar că omul și-a dat seama că telefonul lui nu funcționa și pe Lună. Așa că a construit o rachetă ultra-rapidă pentru a instala și acolo un post telefonic. Ajungând pe Lună, omul și-a dat seama că telefonul a devenit inutil, dar l-a păstrat ca soluție de rezervă.
Sfârșit.
– Așa de scurtă? A protestat (în mod justificat) copilul. Eu am vrut să fie din aia lungă!
Mulțumită fiind că singura hibă a fost legată de numărul de cuvinte, am promis că la o dată ulterior comunicată o lungim. Și pentru că țin la promisiunile mele, m-am și gândit cum:
În loc să-l teleportez pe bietul om pe Lună, îmi trimit complexul personaj de la București la Timișoara cu mașina personală. O ia pe linia de centură a Bucureștiului, deci pierde ceva timp din viață în care poate face ample analize filozofice, Valea Oltului sau împrejurimile sigur sunt din nou în reparații, deci captiv iar în trafic are timp de alte ample analize filozofice, apoi mănâncă mici și eclere la Dedulești, motiv de multiple ample analize filozofice, iar Timișoara îl așteaptă pustie târziu în noapte, ceea ce nu poate fi decât un bun prilej de ample analize filozofice.
Va fi o poveste luuuuungă, noi să fim sănătoși să o spunem pe toată.
Și-am încălecat pe o șa, și v-am spus povestea cu omul și mașina lui așa.