Cred că una dintre trăsăturile omului modern este că trece prea facil de la o stare la alta, de la adulaţie la scârbă, de la dragoste, la ură, de la iubire necondiţionată la critică veninoasă.
Se vede asta în relaţiile interumane, atât la nivel micro, cât şi la nivel macro, social. Astăzi ne venerăm jumătatea, mâine o urâm pentru că nu a dus gunoiul. Azi votăm cu entuziasm, mâine înjurăm cu năduf. Azi cumpăram bilete la concert, mâine aruncăm brăţara de acces cu dezamăgirea dată de falsete.
Este normal, avalanşa de informaţii ne uluieşte şi ne duce reacţiile spre extreme. Iar reacţiile extreme, evident spre erori şi dezamăgiri. Dar asta nu ne împiedică să luăm procesul de la capăt. Să iubim rapid, să urâm cât ai clipi.
La un moment dat psihologii au vrut să includă dragostea în categoria bolilor mintale. Şi oricât de ciudat ar părea, nu e o totală aberaţie. Atât timp cât nu mai ştim să privim un om, o situaţie, un grup, o problemă altfel decât extrem, lucrurile nu-s normale. Chiar dacă iubim cu nesaţ, trebuie să luăm în calcul că obiectul adoraţiei noastre este supus greşelii. Nu are cum să fie perfect. Sigur sforăie, plescăie la masă, se scarpină în locuri indecente, are carii, gaze, minte, votează cu ceilalţi, ţine cu Rapid 🙂 E prea lent, nu ştie să conducă, urăşte copii sau pisicile.
“Fiecare dintre noi este o lună cu o parte întunecată, pe care n-o arată nimănui.” zicea scriitorul şi bine le spunea.
Nu vom descoperi imperfecţiunile decât după ce iubirea păleşte sau se maturizează, dar ajută să ne gândim că se vor arăta la un moment dat, tocmai pentru a găsi motivaţia spre echilibru atunci când se apropie punctul extrem.
Nu cred că strică aşadar măcar să ne gândim la a tempera, la a pondera şi echilibra extremele sentimentelor noastre, fie că vorbim de cei care ne conduc, colegi, jumatăţi, vedete, cunoscuţi. Pentru că oricât de buni ar fi, este firesc să şi greşească. Si oricât de răi ar părea, este posibil să fie cei care ne întind mâna la nevoie.
Cam aşa trăim în zilele noastre: ne îndrăgostim prea repede, urâm prea uşor şi ne permitem luxul de a ne plictisi. Fără să realizăm că ne facem astfel rău.