Lumea animală funcționează după reguli simple: este importantă perpetuarea speciei, astfel cel mai puternic exemplar conduce. Urmașii sunt crescuți și învățați cele necesare supraviețuirii, apoi sunt trimiși în viață să lupte pentru statutul lor, uneori chiar cu propriii părinți.
Lumea umană este foarte similară, doar că pentru a ne depărta de latura noastră animală, care mocnește în continuare în noi, încercăm să rafinăm lucrurile. În fapt supraviețuiește tot cel puternic, dar mimăm că oferim șanse și celui slab, perpetuarea speciei se transformă dintr-o cursă de a da câți mai mulți urmași într-o selecție de tipul puțini dar bine educați, iar cel mai puternic este stabilit în funcție de criterii mai complexe decât forța fizică.
N-ar fi o problemă dacă lucrurile ar funcționa bine. Dar în goana asta de a avea cel mai cel urmaș și/ sau cel mai cel statut sunt sacrificați atât copiii, cât și părinții.
Ei sunt totuși mari, vaccinați, tăbăciți, este aleg conștient și voluntar. În ceea ce privește copiii, nu sunt foarte sigură că este dorința lor să fie centrul propriului sistem familial.
Pentru că asta sunt: sori fără voie, care țin orarul tuturor, meniul zilnic, agenda de preocupări a familiei și topul priorităților, inclusiv în partea de buget și finanțe.
Pare o fericire, dar plata acestei atenții exagerate este pe măsură: copiii noștri nu au voie să greșească, să dezamăgească, să iasă din traseul schițat cu mare atenție și responsabilitate de către părinți. “Eu îți cumpăr/ rezolv/ ofer, iar tu mă faci un părinte fericit, orice ar însemna asta!” este contractul diabolic pe care-l semnam uneori la nașterea urmașilor noștri.
Iar contractul conține clauze generos de abuzive. Avem probleme la serviciu și copilul ia o notă proastă? Ghiciți cine plătește. Avem probleme în familie și copilul le exprimă așa cum poate? Primește încă o serie de oale sparte în cap. Avem propriile noastre nerealizări, nereușite, frustrări, tristeți? A cui responsabilitate credeți că este să le suplinească?
Creștem așadar generații confuze și aparent inadecvate din cauza unor așteptări extrem de vagi pe care le setează chiar părinții. Cu iubire și bune intenții, dar tot ele pavează și drumul spre infern.
Copiii au propriul lor destin și nu au venit pe lume să ne facă fericiți pe noi, părinții. Asta este treaba fiecăruia în parte. Responsabilitatea lor este să-și trăiască propria viață și să facă acele greșeli ale căror consecințe le pot duce. Noi trebuie doar să le arătăm și construim fundația trainică prin educație, muncă, ambiție, corectitudine, iubire, trăiri și relații autentice. Plus continuă autodepășire. Să le fim alături, să-i ghidăm, sprijinim, ridicăm.
Nu să le înăbușim dorințe neconforme masterplanului nostru educațional, să le asfixiem abilități care credem noi că nu-i ajută sau să ne considerăm demiurgi ai devenirii lor.
Suntem oameni, deci supuși greșelii. Și ca părinți dăm greș uneori. Asta este normal. Anormal este să credem că doar greșelile parentale sunt bune, surmontabile. Că doar noi deținem adevărul absolut al succesului lor personal. Că cei mici sau mai mari nu știu sau nu pot decide nimic valid în ceea ce îi privește. Că sunt în fapt doar niște superbi cai de înhămat la căruța generatoare de satisfacție parentală.
Ce a încercat autoarea să exprime cu cele de mai sus? Un apel la necondiționare, la educație participativă, democratică și la bucurie. Pe măsură ce trece timpul și copiii cresc înțelegem cât de mici au fost unele dintre luptele între generații și cât de ușor s-ar fi încheiat dacă în loc că le cerem să vină spre noi, am fi făcut pasul noi acel prim pas spre ei. Până la urmă acesta este sensul progresului.