Sâmbătă a fost zi de parastas. Nu sunt un mare fan al evenimentelor în cauză pentru că din păcate am organizat prea multe și prea devreme. Fiind prea nepregătită și prea nevindecată.
De câteva pomeni încoace mă încearcă un gând care mi le face și mai urâte: religia noastră este de fapt una discriminatorie. Practic dacă ai fost toată viața sărac și amărât, locul cu verdeață va fi și el mai veștejit pentru că nu-ți face nimeni colivă, colaci, sarmale. Și nu dă nimeni paturi, vase, lenjerii și haine pe lumea asta ca să le si tu pe cealaltă.
Deci binele veșnic se bazează tot pe statut social, cotizații, urmași duși la biserică și abur de mâncare. Adică exact ce n-ai avut nici în viața de aici. Grozav gând, liniștitor…
Recunosc că pentru cei vii respectivele evenimente sunt benefice. Au rol economic (se cumpără chestii), social (lumea vine și ajută, discută) și psihologic (detaliile organizatorice mută focusul din zona tragediei în detalii superficiale, ceea ce poate fi benefic pentru cei încercați). Totuși, în ciuda beneficiilor evidente, viața de apoi fericită și îndestulată devine o promisiune mincinoasă.
Dincolo de asta, am mai constatat un lucru privind retroactiv la toți oamenii încercați pe care îi cunosc: cu cât reziliența față de evenimentele negative din propria noastră viață crește, cu atât scade empatia față de alții.
Când ai îngropat copii sau tineri, altfel vezi moartea, altminteri previzibilă, a unor bătrâni. Când universul ți s-a prăbușit haotic și rearanjat încet de multe ori, pare deja ipocrit să plângi un om care zace de mult, curmarea suferinței sale fiind astfel o binecuvântare.
Puterea de a trece peste propriile tragedii te determină pur și simplu să nu le mai percepi empatic pe cele ale altora. Să ți se pară surmontabile, reducându-le la un simplu termen de comparație inferior celor din dotare.
Simt asta și în ceea ce mă privește. Când aud de divorțuri îmi spun că cei doi au șansa de a le fi mai bine – în loc de un rău comun, urmează două de bine separate. Când mor bătrâni, că și-au văzut destinul în totalitate. Când aud de boli grave, că atât timp cât e viață, nu este loc și de tristețe.
Evident că dacă aș spune asta celor care trăiesc astfel de tragedii aș părea insensibilă, ciudată, poate chiar nebună. Dar vă garantez că după niște încercări serioase, percepția asupra dramelor se schimbă, se deformează. Este prețul plătit procesului adaptativ, puterii de a supraviețui momentelor care simți că te omoară.
Sunt și săptămâni care încep așa: cu gânduri întortochiate și revelații deloc măgulitoare. Cu tristețe, ușoară frică și senzație de sufocare.