- 18/05/2021
Sportul autohton se zbate în mediocritate. Cu câteva excepții notabile și cumva individuale, nimic nu mișcă pe drumul spre podiumuri și lauri.
Școala românească se scaldă, la rândul ei, între vechi și nou, tot mai departe de scopul și utilitatea sa.
Afacerile românești sunt într-o majoritate covârșitoare bazate pe un model de funcționare în care contează profitul imediat și nu durabilitatea construcției. Dropshipping este noul imn, salariul minim pe economie și tonurile de gri, vechiul reper.
Ar fi absurd să ne mirăm că ne ținem vârtos de locurile din coadă. Totuși, ca orice mediocru veritabil, noi negăm statut, proclamându-ne de fapt extrem de valoroși. Păi cine o mai are pe Halep, o mână de olimpici la matematică și un unicorn ca noi? Suntem buni, dar pururea persecutaţi!
Performanța nu este nici măcar un vis în România. Pentru că a visa la ceva înseamnă să-i percepi, chiar și vag, coordonatele. Iar să purcezi la treabă e și mai greu, necesită schimbări, trudă, lacrimi și sudoare.
Ce ne lipsește așadar?
În primul rând mentalitatea. Performanța înseamnă repere clare, obiective, creativitate în a depăși obstacolele care apar, inteligență și, mai ales, presupune a prețui valoarea, potențialul. Înseamnă motivaţie, învăţare continuă, pentru că nu există prea mult când vine vorba de a te dezvolta.
La noi te naști talent și mori speranță. Rareori găsești pe cineva suficient de puternic și inteligent să te descopere, îndrume, ajute. Există întotdeauna un sistem care protejează proștii și doar cazuri rare de mentori dispuși să rupă lanțurile de grup.
Aste pentru că nici cu educația nu stăm prea bine, nu-i vorbă că nici nu o prețuim! Românul s-a născut învățat, nu-i trebuie cărți, școală, cursuri, mentori.
Apoi, într-o înlănțuire logică, ne lipsesc profesioniștii. Fie că au plecat, murit, dispărut în neant, cert este că rareori mai găsești oameni care lucrează la un anumit nivel și au puterea de a se lupta cu sistemele despre care aminteam mai sus și a le vulnerabiliza.
Avem însă un preaplin de critică şi sugestii. Tot românul ştie mai bine cum trebuie făcută treaba altuia. Mi se întâmplă prea des să primesc lecţii de parenting sau resurse umane de la persoane care n-ar trebui să deschidă gura pe subiect. M-am obişnuit deja că alţii îmi cunosc mai bine copiii, deşi i-au văzut doar în poze, sau că îmi povestesc cu lux de amănunte despre legislaţia muncii, deși n-au citit nici măcar un articol din Codul Muncii. A devenit o zbatere cotidiană să lupt prea mult pentru opinii banale sau să tac şi să las “specialiştii” să se desfăşoare. Asta nu înseamnă că eu ştiu tot şi părerile mele sunt infailibile, dar măcar ştiu unde să caut sau să mă verific.
De aceea ne-a dispărut permeabilitatea la critică și schimbare. Sătui de avalanşa de sugestii şi opinii negative, ne-am dezvoltat un soi de cască de protecţie prin care nu mai auzim nimic. Şi nici aşa nu-i bine!
Şi nu doat atât. Tot ca demers adaptativ, ne-am dezvoltat o incredibilă incapacitate și lipsă de dorință în a ne asuma responsabilitatea. De ce să fac eu şi să fiu apoi blamat în piaţa publică, indiferent că greșesc sau nu? Las’ să facă altul!
Ce ne rămâne de făcut?
Cu hahalerismul sistemic se luptă greu. Educația este o soluție pe termen lung, dar până acolo generații întregi sunt crescute încă după deviza că merge și așa.
Individual mulți au găsit soluția: migrează acolo unde performanța este o preocupare cotidiană, unde ştiu că-şi pot găsi un loc potrivit abilităţilor şi capacităților din dotare.
Singura soluție care poate fi implementată aici şi acum rămâne solidaritatea profesioniștilor. Așa cum mediocrii își creează grupuri de suport în care se promovează și susțin, așa și performanții ar trebui să o facă. Să fie mai legați, manifești, activi. Să iasă din carapacea de protecție și să le-o ofere cu generozitate altora, chiar dacă asta îi vulnerabilizează. Să se caute unii pe alţii, să se mobilizeze şi să reuşească să crească comunităţi tot mai mari şi variate de oameni capabili să performeze.
Altfel lăsăm pandemia proștilor să ne scape de sub control.