Dacă tot am vorbit ieri despre istoria recentă, sper că vă mai amintiți de pocăirea Elenei Udrea, care după o lungă carieră politică și de sexy diva, a dat la Teologie și a început să relateze cu evlavie – unde altundeva decât pe Facebook – meniul zilnic de post, lectura motivaţională şi poziţiile mentale în care meditează.
Lumea se întreaba atunci, pe bună dreptate, ce fumează sau ce fel de pepene mănâncă de generează aşa revelaţii. Ba chiar un ziar care se vrea de calitate a chemat spre analize ca în bancuri un nutriţionist, un preot şi un sociolog care au dat verdicte cam nasoale.
Fie vorba între noi, abia atunci parea 100% autentică şi aş fi pariat că de fapt şi-a concediat ajutorul în ale social media, scriindu-și singură jurnalul kilometric de insignifiant. Mixul de ortodoxie, yoga şi pseudopsihologia succesului se dovedea mult mai asortat personalităţii fostei ministrese decât notele acide cu iz politic de pe vremea când DNA-ul era ocupat cu alţii.
Dar ca doamna în cauză suntem toţi, ne place sau nu. Toţi facem salturi uriase de la o stare la alta sau de la o atitudine la una diametral opusă.Toţi iubim şi apoi urâm un partid sau un om, toţi avem prieteni pe care-i abandonăm pe drum sau metehne pe care le uităm după ce ne-am dezbărat de ele. Sau, mai rău, asemeni personajului invocat, uităm de smerenie şi ne lăudăm prea tare cu reuşitele noastre, lovind, inconştient sau nu, în cei care încă se luptă sau eşuează să o facă.
Văd în Social Media oameni care plând acum moartea unor persoane pe care le dispreţuiau, nefăcând din asta un secret. Persoane care s-au legat temeinic unele de altele, deşi au jurat la un moment dat că nu au nimic în comun. Prieteni care dau cinstitul “like” şi apoi comentează dispreţuitor în spatele calculatorului la adresa a ceea ce tocmai au apreciat virtual, în virtutea unei relaţii de mult apuse.
Unii zic ca ar fi ipocrizie. Dar poate că este normal să ne schimbăm, să învăţăm, să evoluam, să involuăm, să greşim, să ne dăm seama că am făcut-o. Că e firesc ca oameni, gânduri, sentimente, preocupări să dispară, lăsând loc altora. Că e omenesc să ne răzgândim, o dată şi încă o dată.
Ne schimbăm fără să simţim, atât de natural încât cei de lângă noi nu pot ţine pasul şi rămân cu imaginea noastră veche. De aici poate mirarea, surpriza, uluiala.
Iar unii nu se schimbă, ci pur şi simplu încep să ni se arate. Ciudat nu este că cineva cu probleme serioase purcede la a posti şi mulţumi divinităţii pentru ceea ce îi oferă. Ciudată ar fi o penitenţă reală, o spovedanie sinceră şi publică, o încercare chiar şi tardivă de a înţelege greşelile şi de a încerca ceva reparaţii.
Dacă vă întrebați ce m-a apucat cu Elena Udrea, am văzut că zilele acestea a revenit trendul cu întoarcerea spre divinitate și pocăința. Învățați, voi cei din PR! 🙂