
“- Te-ai îngrăşat!
– Slăbesc eu…
– Eşti proastă! N-ai idee ce simplu te îngraşi. Şi apoi ce coşmar este să slăbeşti!”
Eu – tânără, neliniştită şi plină de optimism. Porneam de la 45 de kilograme şi mai număram 5. Ea – în apropierea menopauzei, cu corpul deformat de două naşteri şi cu moralul doborât de o relaţie conjugală defectă. Era încă frumoasă şi avea o energie tinerească de invidiat, dar francheţea dureroasă o urâţea câteodată. Prietenă cu mama mea, mă ştia probabil la fel de bine ca ea. S-au prăpădit amândouă şi a trecut mult de atunci.
Dar logica ei simpla din acea zi, mă urmăreşte deseori. Când am reînceput să scriu şi mi-am dat seama că a fost aşa de simplu să abandonez şi e atât de complicat să reîncep antrenamentul. Când mi se pare că peştera în care am stat atât timp m-a sălbăticit şi înstrăinat, îmi sună în minte: “E aşa de simplu să renunţi la viaţa socială, dar atât de greu să o reiei…”. De câte ori pierd ceva şi-mi devine trebuincios, îmi reproşez neglijenţa copilărească: “Este atât de simplu să pierzi, dar atât de greu să regăseşti!” Ştiu şi eu acum că sunt proastă.
Mi se pare lecţia esenţială a unei vieţi fără belele: mai bine previi decât să vindeci. Mai bine preîntâmpini dificultăţile, decât să le dobori. Mai bine rezolvi problema încă dinainte să apară, decât să te iei la trântă cu ea într-o luptă cu final incert.
Nu trebuie să fii geniu să realizezi că dacă mănânci mult te îngraşi. Sau să citeşti mii de cărţi de NLP ca să te prinzi că fumatul este nociv. Că o relaţie care începe prost, se va sfârşi la fel. Trebuie doar să ai înţelepciunea să te prinzi la timpul potrivit.
Eu mi-am învăţat lecţia. Mă duc aşadar să-mi aprind o tigară (imaginară, altfel ar fi prima), să beau nişte suc acidulat şi să mănânc o shaorma cu de toate în cinstea epifaniei mele. Slăbesc eu cândva! 🙂