- 06/04/2021
Azi nu este un text pentru oamenii slabi de înger. Astăzi voi scrie despre sex. Și părinți. Copii. Percepții. Opinii. Deci opriți-vă aici dacă aveți rețineri sau vă încearcă mugurii unor acuzații de blasfemie!
Nu știu voi cum sunteți, dar pentru mine părinții au fost lipsiți de identitate sexuală. Presupun că aveau totuși preocupări de genul ăsta, mai ales că mai există, încă, dovezi. Dar făceau parte dintr-o generație în care educația sexuală era deja doar propagandă în vederea creșterii natalității. Deci un act tehnic, cu o finalitate clară, bună de pus în statistici demografice. Am găsit întâmplător o carte editată în acele vremuri și, credeți-mă, partidul comunist era mai dur ca Biserica. Practic îți trecea orice chef de acțiune când citeai că numai cu patalama de la starea civilă, în patul tău și pe imnuri despre conducătorul iubit aveai voie să faci copii. Procreere sau abținere, aceasta era alegerea, nicidecum nu te apucai să smotocești la nevastă de dragul distracției.
Nu e de mirare, așadar, că părinții generației mele păreau roboți setați pe îndeplinirea planului cincinal. Și că mamele noastre au trecut prin trauma multiplelor avorturi care le-au costat mult fizic și psihologic.
Noi suntem generații norocoase, care au acces la informații mult mai diverse și nuanțate, la mijloace contraceptive și suport de orice fel, dar ipocrizia și misticul ciudat din jurul sexului se păstrează. Și uitându-ne în jur, vremurile acelea tind să se întoarcă. Rămânem așadar asexuați în imaginea copiilor și nepoților noștri, ba chiar ne reprimăm temeinic nevoia asta, poate trece dacă ne rugăm, mâncăm bio, citim cărți despre dezvoltarea personală. Sau ne ținem ocupați muncind până la epuizare.
Și nu știu dacă este firesc așa.
Pe de o parte copiii au nevoie să ne simtă doar părinți și atât. Gesturile noastre de tandrețe le repugnă adesea. Probabil că ancestral se tem de concurență și știm cu toții că iubirea manifestă se poate lăsa cu noi urmași. Iar noi urmași înseamnă atenție, timp, energie împărțite.
Pe de alta, dezvoltarea într-un mediu în care afecțiunea, flirtul și complicitatea părinților lipsește, generează modele de relaționare defecte. Totul pentru copii, vagi resturi pentru cuplu, nimic pentru indivizii care îl formează. Soluția perdantă pentru toți.
Ne aruncăm așadar complet în acțiuni de puericultură și ne abandonăm propriile nevoile. Mamele uită și să mănânce adesea, nu mai spun de chestia care începe cu f. Oricum, copleșite de mulțimea de sarcini administrative, uită că au și altfel de opțiuni de relaxare decât somnul.
Apoi când copii cresc, părinții îmbătrânesc și, se știe, în mentalul colectiv babele și moșii nu fac niciodată sex. Nici adolescenții nu au voie, Doamne apără și păzește de așa comportamente reprobabile! Perpetuăm deci modelul comunist în care numai în perioada de maximă fertilitate, cu act de la starea civilă, în patul tău și în liniște, de data asta, să nu audă vecinii, ai voie să purcezi la treabă.
În acest context apar periodic voci care cer introducerea educației sexuale în școli. Care n-are cum să fie altceva decât o informare despre igiena și sănătatea actului sexual. Și care ar ajuta la fel de mult ca și celelalte discipline școlare, unde unii performează și alții sunt incapabili să înțeleagă chestii de bază.
Majoritatea mamelor minore care ne ridică pe un loc fruntaș în Europa, nu se omoară oricum cu școala. Fac parte din comunități/ familii vulnerabile, repetă deseori destinele propriilor mame, bunici. Și probabil că accesul la servicii de medicină de familie le-ar ajuta mai mult decât un manual sau un profesor de educație sexuală.
În ceea ce îi privește pe toți ceilalți, nu îți trebuie prea multe cicluri școlare să-i informezi despre igienă, contracepție, boli cu transmisie sexuală.
Provocarea este să-i înveți despre limite, respect față de alegerile și opțiunile fiecăruia, respect față de spațiul său intim, mecanismele reale ale abuzurilor. Cum poți face asta într-o societatea ea însăși abuzivă, lipsită de respect și empatie, încălcătoare de limite? Care încă mai consideră sexul un tabu, nu o necesitate?
Ar trebui să mai treacă niște ani lumină până ne luminăm noi, cei deja trecuți prin școală, că oricât ne-am dori, nu suntem ființe divine, capabile de minuni și atingeri sfinte. Ci oameni în carne, oase, nevoi.
Și să respectăm așadar spațiul intim al celor din jur, fie că vorbim despre adolescenți, părinți sau bunici, alegerile, atât timp cât sunt consensuale, chiar dacă sunt diferite de ale noastre și limitele, pentru că o mare parte a abuzurilor se bazează exact pe credința că nevoile proprii sunt prioritare nevoilor celorlalți.
Abia atunci putem începe să ne gândim serios la educația sexuală din școli.