În liceu m-a pocnit norocul să am în orar o materie numită Puericultură. Adică una în care învățam despre creșterea și îngrijirea copiilor mici.
Numai numele și te lecuiește de gândul că ai putea avea urmași! Dar și curricula era la fel de scorțoasă, astfel încât în ziua în care ni s-a predat îmbăierea pruncilor, am jurat că nu voi avea vreunul în dotare. Erau atâtea detalii tehnice despre poziția capului, susținerea cotului, respirație, echilibru, posibile riscuri încât o operațiune banală a devenit în mintea mea ceva care necesita fix cinci facultăți și minim zece ani de practică. Nu mai știu dacă m-am descurcat la a spăla fără daune păpușa cu care venisem de acasă, dar atât de traumatizată am fost, încât primele achiziții de viitoare mamă au fost cădițe ergonomice în care să-mi îmbăiez copiii comod și confortabil.
Primul meu contact real, conștient, cu parentingul a fost cam tot pe atunci. Am mers în Franța, cu un proiect interesant, inovator pentru acele vremuri, unde m-am intersectat cu viața de familie a doi tineri care aveau mai mulți copii în dotare. Tipa lua zilnic un pumn de suplimente vitaminizante, scotea mașina din parcare ca în filmele cu Louis de Funes și găsea tot soiul de soluții neobișnuite la trăznăile copiilor. De exemplu, unul dintre ei și-a udat rău pantofii într-o excursie și evident că nu avea la ea încălțări de schimb. Așa că a intrat într-un magazin alimentar a cerut două pungi mici, a descălțat copilul și a folosit ambalajele pe post de șosete impermeabile.
Naturalețea cu care își creștea copiii, libertatea pe care le-o dădea și pe care ei o tratau cât puteau de responsabil, relaxarea pe care o avea în haos m-au determinat să cred că treaba asta nu e ca în cărți scorțoase cu termeni alambicați, ci e chiar mișto. În contrapartidă, tatăl copiilor era perpetuu de pe altă planetă, lovit de un meteorit. Ajuta, avea inițiativă, dar părea a fi mereu în căutarea ieșirii de urgență.
Școala românească și-a păstrat și în zilele noastre stilul excesiv de formal și lemnos. Mă uit la copii care jonglează natural cu tot soiul de concepte matematice, care devin reticenți și anxioși în fața culegerilor de pe care lucrează. Despre fizică și chimie nu mai zic, te simți aplicant la NASA când citești manuale de gimnaziu.
N-am scris degeaba despre experiența mea. În primul rând vreau să vă zic că așa este parentingul, cum l-am văzut eu în adolescență, nu ca în cărți sau Social Media. Iei un pumn de întăritoare, uneori cu un pahar de vin. Și cauți constant soluții la tot soiul de situații nemaiîntâlnite. Iar ideea este să îți placă această călătorie spre necunoscut, nu să o transformi într-o alergătură spre false certitudini.
A doua concluzie este aceea că degeaba fac viitorii părinți cursuri similare celui făcut de mine în liceu, că nimic nu-i va pregăti pentru schimbare. Mai degrabă ar ajuta sesiuni de terapie în cuplu, pentru că marile provocări în creșterea copiilor nu sunt nici meconiul, nici baia de seară, nici diversificarea. Ci împărțirea rolurilor, supraviețuirea în situații de oboseală extremă, schimbările de statut, asumarea responsabilității.
Și a treia e una evidentă: teoria este importantă. Dar și mai important este instinctul pe care doar practica îl ascute. Și în creșterea copiilor, și în profesie, și în oricare alt aspect al vieții. Iar dacă cei care ne învață îl atenuează, înseamnă că doar vorbesc din cărți.