Părinții noștri au avut puține ajutoare în ceea ce ne privește. Am crescut aproape singuri sau cu ajutorul fraților mai mari, instituția bonei nu exista pe atunci, iar bunicii încă lucrau pentru propășirea planului cincinal. Logistica hainelor murdare, mai ales iarna, era un coșmar, curățenia casei, o corvoadă, iar gătitul un deziderat, pentru că rareori găseai ce îți trebuie pentru o masă copioasă.
Dar și puține griji: era școala, prioritatea absolută pentru generația mea, poate vreo pasiune (un sport sau ceva din domeniul artistic) și siguranța noastră fizică. Adică să fim sănătoși, mâncați, odihniți și acasă la o oră rezonabilă.
Nu am avut niciodată pachet de mâncare la școală, practic 4-6 ore cât petreceam pe acolo reprezentau o pauză alimentară absolut rezonabilă. Nici sticlă de apă, dezinfectant, șervețele, telefon (încărcat), pastile de gât/ cap/ burtă.
Părinții de azi au multe ajutoare, bone, bunici, comunitate, creșe. Avem uscător de haine, blender, aburitor, aspiratoare șmechere, after school, before school, cluburi, meditații la un click distanță.
Dar și multe griji. Școala a rămas o prioritate, tinzând acum spre nivelul de obsesie. Pasiunile copiilor generează business-uri generoase și alte obsesii privitoare la rezultate. Siguranța fizică a copiilor noștri este un stres continuu, lasă că îi monitorizăm mai ceva ca pe spioni, dar ai deseori senzația că ar trebui să facă zilnic câte un set de analize medicale, după care să-i înfășori bine într-o folie cu bule.
Să mai spun despre emoții? Păi nu mai avem timp să le simțim pe ale noastre că trebuie să fim un perpetuu sistem radar pentru ale lor.
Și peste toate astea, apar alte amenințări. La noi riscul dependențelor se limita la alcool și țigări. Acum avem un milion de substanțe chimice cu potențial dăunător și probabil că în timp ce scriu asta au mai apărut încă zece. Zahărul e moarte. Iar telefonul deștept, cu acces la unele dintre lucrurile bune și la absolut toate absurditățile, este calea sigură spre demență precoce.
Nu mai pun chestiile mici, multe și insignifiante, care se adună de la an la an cu risc să ne sufoce pe toți.
După atâtea generații crescute într-un echilibru perfect defect, sper ca cele care urmează să găsească dezechilibrul sănătos: să-și sporească ajutoarele, să le perfecționeze. În așa fel încât să ajungă la un nivel mult mai mic al grijilor parentale. Altfel, o luăm razna ca specie.