
-Mama, ce conferi? Păcălici sau Mimatul cu cărți? m-a întrebat aseară cel mic arătându-mi cele două jocuri.
De câteva ori, pentru că eram cu gândurile razna. M-am prins ce vrea abia după ce am realizat că încearcă să afle ce prefer.
De când a început circul cu recentul plebiscit, dorm prost, visez tâmpenii, am migrene. Încercarea mea de a-i înțelege pe minoritarii votului mă seacă de energie și putere. Și cred că nu cunosc om zdravăn la minte care să poată sta calm sub asediul informațiilor absolut dezgustătoare care ni se prezintă. Nu poți vedea cerul senin, nu poți auzi păsărelele care cântă, nu te poți juca cu frunzele căzute, dacă ți se creionează un perpetuu iad. Desfrâu, dezmăț, decadență excesivă, comportamente extreme, pericole care sigur nu ne pasc pe noi ăștia de stăm mai mult în trafic decât sărind din zona de confort în noi situații sociale.
Iar eu am doi sau trei cunoscuți cu astfel de abordări. Mi-e groază să mă gândesc ce este în bula lor!
Întreb cu sinceritate: cum naiba trăiți? Cum vă duceți la culcare copiii și le spuneți calm “noapte bună!” când credeți sincer că a început apocalipsa? Cum puteți să-i mai trimiteți pe stradă, la școală, în lume când știți că acolo sunt homosexuali care îi fură, lesbiene care îi castreaza, indecență peste capacitatea noastră de a ne imagina? Cum puteți suporta persoane care vă induc întruna frica asta? Cum reușiți să o transformați în gânduri creștinești? Și care sunt acelea?
Dar mai ales, ce credeți că simt copiii când aud astfel de grozăvii? Asta este percepția pe care ar trebui să o aibă asupra lumii? Că trăiesc între niște păcătoși majoritari care le vor periclita nu doar viața asta de aici, dar și mântuirea?
Am preferat aseară mimatul. Și în timp ce noi nu știm încă să mimăm brioșa din jocul nostru (*), mi-am dat seama că unora le place teribil să mimeze iadul. Și le iese atât de bine, că aproape îl trăiesc!
(*) nu este o metaforă, chiar ne pune în încurcătură mimatul prăjiturii.