Scriu des despre educație și parenting, dar recunosc că mă încearcă uneori ceva sindrom de impostor. Ca părinte mi se întâmplă să mă aflu uneori mai degrabă în zona de disconfort decât în cea sigură, adică să reacționez abrupt, anapoda sau pur și simplu să nu știu încotro să o apuc.
Dar anul acesta pare să fi fost apogeul. Cu un copil mare, adolescent, cu gândire și preocupări de adult și cu unul mic aflat în curs de alfabetizare pe două planuri, școlar și sportiv, asta într-un context social, sanitar și profesional deloc ușor, am fost în punctul deloc măgulitor pentru mine și liniștitor pentru ai mei, în care am simțit că îmi vine să-mi depun mandatul de mamă, că poate că se descurcă cineva mai bine decât mine.
Sunt conștientă că există un disconfort în învățare, uneori suficient de puternic încât să meargă în zone de tristețe, somatizare, chiar abandon. Și la fel de conștientă sunt că dacă este gestionat cu echilibru, creează dezvoltare, creștere.
Dar uneori disconfortul lor mă duce pe mine într-o zonă care îmi scapă controlului. În care simt că-mi explodează capul de atâtea analize și potențiale soluții. Ajung astfel în punctul în care spun: trebuie să se descurce singuri. Să-și creeze propriile soluții, strategii, zone de confort, limite.
Știți care este partea frumoasă? Că le găsesc. Iar anul acesta, deși a fost foarte complicat și pentru ei, băieții mei s-au au descurcat, s-au adaptat, au avut rezolvări, au căpătat noi granițe de orizont.
Iată că în părințeală este suficient uneori să cauți calea împreună cu cei pe care îi crești, nu să o găsești înaintea lor. Să le fii alături în disconfort, dar să nu încerci a-l transforma în zonă sigură. Să-ți găsești propriul echilibru, dându-le astfel încrederea că rezolvările lor vor funcționa. Să-ți depășești propriile frici pe care riști să le dai mai departe.
Credeți-mă, uneori suntem atât de paradigmați în propriile noastre experiențe și probleme care încă își mai caută soluția, încât chiar nu știm nimic despre cum ar trebui rezolvate ale lor.
Am recitit de curând lecțiile lui 2019. Grele și frumoase, cu o singură restanță. Pe care am trecut-o cu brio anul acesta. Mai vulnerabilă ca în 2020, nu m-am arătat niciodată alor mei și lumii. Dar n-aveți idee câtă putere găsești în spatele asumării unor slăbiciuni!