Personale

Tu ești bine azi?

Nu știu să vă spun care a fost cea mai grea perioadă din viața mea. Sunt multe care se bat pentru locul fruntaș. Poate atunci când doctorii au abandonat lupta cu boala mamei mele, iar ea a realizat că se apropie deznodământul. Sau când am așteptat zile întregi și nopți confuze repatrierea unei cutii de lemn în care era sora mea. Când negrul din fața ochilor și gustul de colivă păreau a nu se mai termina. Sau când epuizată de nesomn, alăptat, țipete de copil și ziduri de adulți simțeam că pierd controlul. Dar cea mai recentă este, cu siguranță, perioada în care tata devenise, din cauza bolii, un pericol pentru el și pentru noi. Momentul în care a trebuit să-l duc într-un centru de îngrijire specializat, deși încă avea momente de luciditate, trecând, astfel, peste propria mea dorință. În toată perioada aceea nu am fost om, ci fiară. Alternam perioadele de insensibilitate cu cele de hipersensibilitate, catatonia cu isteria, râsul cu plânsul, toate asortate cu niște atacuri de panică surori cu cele de cord. Păream ok, ...
Citește mai mult »

Presupunerile ca certitudini

După cum spuneam, săptămâna trecută a fost copleșitoare. Ne-am zăpăcit, înfuriat, depresat, dar cel mai probabil și adaptat. Iar printre indicatorii disfuncționalității noastre a fost pregătirea ghiozdanului. Celui mic, liceenii de azi nu mai au așa ceva, ci doar portbagaj în care aruncă, eventual, un caiet universal. Revenind, au rămas acasă ba culegeri, ba caiete, ba manuale, ba pantofii de sport. Iar marți a fost apogeul. Pe drumul spre casă copilul remarcă supărat: – Oare ce cred acum colegii despre mine? Că nu sunt în stare să-mi iau tot ce îmi trebuie la mine! L-am liniștit spunându-i că se întâmplă tuturor să uite câte ceva și, oricum, primul gând al celor din jur atunci când își văd aproapele la ananghie este altul: “bine că nu mi s-a întâmplat mie!” Mai sunt și din ăștia care sar cu etichete, dar puțini deci nesemnificativi. De fapt, scenariile din viața reală sunt mult mai multe și diverse. Fiecare se raportează la o situație prin filtrul experienței proprii și a personalității pe care o are. Un copil empatic, care a fost certat într-o ...
Citește mai mult »

Prima săptămână de după e întotdeauna copleșitoare

Prima săptămână după orice este copleșitoare. Te-ai întors dintr-o vacanță de trei zile? Ai o săptămână să revii la realitate. Concediu, cununie, intervenție chirurgicală, doliu, divorț? Primele 5-7 zile nu ești om, ești zombie. Și da, se aplică și la școala online. Cel mic n-a început după vacanță să frecventeze școala din București. Mai întâi am intrat noi în izolare, apoi clasa lui a trecut în online pentru că a apărut un caz printre colegi. Lecțiile de pe laptop au, poate, multe limitări. Dar și o mare calitate: suni deșteptarea cu un sfert de oră înainte să înceapă, spre deosebire de cele din bancă, a căror oră de trezire scade vertiginos. Abia săptămâna asta a început calvarul sculatului în creierii nopții. Și lucrurile au decurs după cum urmează: Luni – confuzie Nu știam ce ne-a lovit, unde trebuie să mergem, era să plecăm fără ghiozdan, am uitat oricum să mă pieptăn. Culmea, am ajuns cu 40 de minute înainte să înceapă orele, asta după ce, urmărind starea vremii, anunțasem că e posibil să întârziem toată săptămâna. Marti – depresie Am aflat ce ...
Citește mai mult »

Cea mai importantă lecție a pandemiei

Anul trecut pe vremea asta, închideam ușa apartamentului bucureștean care a ținut loc de locuință, apoi birou, after-school și casă de oaspeți timp aproape două decenii. Și predam cheia noilor proprietari cu un nod în gât. Se închidea o etapă, dar viitorul suna bine. Deși pandemia devenise o amenințare destul de palpabilă, nu-mi închipuiam, și probabil puțini au făcut-o, că lucrurile o pot lua atât de razna. A urmat un an în care planurile s-au prăbușit unul după altul, în care ne-am zbătut să nu ne îmbolnăvim la plămâni și la cap, am trecut de multe belele, printre care și experiența de a avea Covid chiar în familie. Au apărut vaccinuri, noi scheme de tratament, dar ne învârtim în jurul aceleiași cozi a amenințării unei boli pe care încă, nu o putem controla. Au fost și părți bune: mai mult timp petrecut împreună, mai mult timp pentru mine, dar și multe momente de disperare. În plus am bifat multe experiențe inedite, școala online fiind cu siguranță una dintre ele. Este clar că nimeni nu iese neșifonat din toată treaba asta. ...
Citește mai mult »

Listă pro și listă contra pentru ieșirea din izolare

După cum ați aflat deja, sunt în auto-izolare de ceva vreme pe motiv de Covid (nu subsemnata, dar orișicât) și mai am ceva de stat. La început mi-am găsit de treabă, în ideea că trece repede. Apoi s-au mai adăugat niște zile neprevăzute și am cam început să disper. Acum deja începe să-mi placă! Așa că îmi vine să mai rămân și după ce se termină, oricât de nebunește ar suna! Dar izolarea multă e sărăcia omului, așa că trebuie să mă montez pentru a depăși momentul. Fac așadar un exercițiu public, punând pe foaie argumentele pro și contra părăsirii actualei peșteri la termen. Și apoi decid. Pro: – am pantofi noi și abia aștept să-i arăt lumii! I-am primit de ziua mea sunt din ăia “statement” cum zic revistele lucioase, îmi lipsește să se uite lumea ca la OZN-uri când pășesc. – am mare nevoie să vizitez un salon de coafură. Din cauza problemelor medicale, n-am mai făcut-o de la începutul lui decembrie. Părul meu este un coșmar și nu sunt convinsă că pantofii cei noi și frumoși mă ...
Citește mai mult »

O aniversare memorabilă

Anul trecut, pe vremea asta, m-am trezit la ușa biroului/ afterschool-ului/ casei de oaspeți cu o gașcă de băieți tineri, frumoși și deștepți. Cei mai frumoși și deștepți! Aveau cu ei tortul de mai sus, în care lumânările formau numărul 18, dar cineva foarte amuzant a schimbat ordinea cifrelor, confetti în formă de inimioare, flori, voie bună, urări frumoase. Copilul mare își mobilizase prietenii să-mi facă o surpriză aniversară, știindu-mă pleoștită și nu tocmai în dispoziție petrecăreață. Au reușit să-mi schimbe perspectiva, să mă determine rapid să realizez că în ciuda pierderilor irecuperabile suferite, am motive de bucurie chiar sub ochii mei. Am avut multe aniversări frumoase, dar asta mi s-a părut memorabilă. Tocmai ce primisem cadouri cum nu visam, copiii erau sănătoși și voioși, lucrurile se așezau. Și eu eram tot tristă. Și apoi m-am descoperit fericită pe măsură ce măturam inimioare lucioase de confetti de pe pardoseală. Bucuria chiar stă în lucruri mărunte! Anul acesta ziua de naștere mă găsește, din nou, cu un nivel de energie și optimism sub cel al mării, dar nici măcar ...
Citește mai mult »

O zi cât un sejur

N-aveți idee câte fantezii am țesut în jurul vacanței ăsteia intersemestriale. Visez de cel puțin un an câteva zile în care să apuc să-mi aud gândurile, să scriu intensiv și să recuperez toate cele rămase perpetuu în urmă. Altminteri nu-mi trebuie mult. Păreau că astea sunt, dar aparent Universul are alte planuri, atât timp cât mi le bulibășește în halul ăsta pe cele gândite de mine. După ce am depășit frustrările aferente, m-au luat vinovățiile. Știți, probabil, cum este: primul copil vede toate muzeele și destinațiile turistice ușor pe o rază de 500 – 1000 km pătrați în primii trei ani de viață. Asta după ce, ca părinte, citești trei enciclopedii și faci cinci referate ajutătoare. Al doilea trebuie să se mulțumească cu plimbările cu bicicleta pe strada proprie și tot ce faci e să-i îndeși o cască pe cap și să-i dai indicațiile rutiere uzuale. La Antipa am ajuns o singură dată cu cel mic. Nici parcurile nu apucăm să le bifăm. Noroc cu gașca de prieteni din cartier și cu tehnologia zilelor noastre! Așa că s-a ...
Citește mai mult »

Timeline 2020

Pe 10 martie, exact atunci când se dădea startul ordonanțelor militare și a statului în casă, noi închideam pentru ultima dată ușa apartamentului care ne-a servit multă vreme ca afterschool, birou și casă de oaspeți. N-a fost ușor, eram emoționați, stresați de un viitor care s-a dovedit exact așa incert și dubios cum părea, triști de un trecut care se cerea închis astfel. Ca de obicei, băieții au salvat situația. În dormitorul lui Cristi rămăsese un excedent de postere, care se cereau autografiate și licitate într-unul dintre proiectele de caritate în care s-a implicat. Și cu ele au împodobit toată casa ca gest final, în așteptarea noilor proprietari. Care nu știu cât de încântați au fost, dar în apărarea noastră spunem că pentru noi a fost mult mai ușor așa. Au urmat niște sărbători pascale în care ne-am văzut apropiații prin ecranul telefonului. Și în care am ciocnit ouă cu vecinii respectând distanța socială și purtând măști. Pe 15 mai, imediat ce am putut pleca din localitate fără foaie de parcurs, am făcut o scurtă escapadă pe litoralul ...
Citește mai mult »

Magia testelor parentale ratate

Copil fiind n-am crezut prea mult în magia lui Moș Crăciun, Gerilă pe atunci. Deși par (și sunt) cu capul în nori, de când mă știu am pus totul la îndoială, am căutat adevărul, raționalul. În plus, am crescut practic într-o grădiniță. Știam deci logistica serbărilor și a venirii moșului, calculele, costumația, personajul, scriptul. Dar sora mea încerca mereu să mă introducă în poveste. Am petrecut nopți așteptând să vedem dacă vine tipul în roșu sau tata. Și chiar îmi amintesc de un moment straniu, în care urma tălpii unui bocanc a apărut în proximitatea bradului împodobit. Am măsurat atunci cu gheata tatălui meu și nu se potrivea! Încă mă întreb unde a găsit bocancul acela uriaș. Dar de când am copii, individul mi se pare de-a dreptul diabolic și greu de mulțumit. Evaluări, liste, întrebări, îndoieli, toate pentru niște jucării sau orice alte bunuri materiale în definitiv accesibile oricui muncește. Deci greșește! 🙂 Când cel mare a început cu întrebările, răspunsurile au sosit în mod natural. Care mai de care mai creative și atotcuprinzătoare. Dar o minte ...
Citește mai mult »

Împodobește, mamă, banda!

În afară de cei doi brazi (localizați în living, plus terenul de fotbal), casa Neacșu nu are prea multe decorațiuni în acest an. Ce-i drept e greu să găsim soluții care să ne mulțumească pe toți din punct de vedere estetic. Dar nici chef și energie să le găsim n-am prea avut. Căpitanul și-a făcut damblaua cu acoperișul care, în ciuda scepticismului meu inițial, trebuie să recunosc că arată ca în povești. Cezar a insistat cu brăduțul alb-negru. Cristi are prea multe pe cap să-și decoreze camera. În ceea ce mă privește, n-am fost în cea mai bună formă zilele acestea. Dar nu puteam să las descoperită cea mai nouă și bună prietenă: banda de alergare pe care am folosit-o intensiv pentru a slăbi și apoi am abandonat-o forțată de alții, care consideră că deja arăt a sac de oase. Haters gonna hate! Eu aș mai frecventa-o măcar când și când, pentru că îmi place și, evident, mai ales pentru că am dat bani pe ea. Mi-a fost așadar de mare ajutor, nu doar pentru forma fizică. ...
Citește mai mult »