Personale

Ieșită din peșteră

Vineri, proaspăt întoarsă acasă după o experiență turistică de neuitat (*), am adormit la ora 21,00. Cred că nici bebeluș fiind n-am bifat vreodată ora asta de culcare! Iar ieri am dormit la prânz! Ceea ce, de asemenea, este o noutate absolută. Probabil e semn de bătrânețe, dar dincolo de asta, tocmai ce se încheie o perioadă în care totul a fost prea alert, greu de procesat, încărcat emoțional și incert. Mi-e greu să scriu organizat când mintea încă mi-e un haos. Dar mă ajută, așa că măcar încerc. Prima veste mare: sunt mamă de student! Ceea ce este minunat și înălțător, dar mi-a și mâncat ficații puși în prealabil la fript pe plită încinsă. După ce s-au terminat aplicațiile pentru facultățile de afară și a fost acceptat la cele mai multe dintre ele, proaspătul student a decis că vrea să rămână în țară. Și uite așa a luat-o de la capăt cu scrisorile de motivare și alte administrative într-o perioadă în care a avut de dat examenul vieții, iar profesional lucrurile i s-au precipitat și agitat. ...
Citește mai mult »

Inutilitatea mamelor

Aseară, în drum spre casă, am primit de la copilul cel mare fotografiile realizate cu prilejul absolvirii liceului. Îl văd zilnic, deci ştiu cât şi cum a crescut, cu toate acestea, m-am emoţionat văzându-le. Mă uitam oblu la ecranul telefonului cu senzația că am clipit şi dintr-un boţ de carne ţipător, care mă ţinea trează noaptea şi alertă ziua, a apărut acum un om în toată puterea, capabil să-şi gestioneze singur nevoile si emoţiile. Mi-am dat seama că în tot acest timp bucuria mea ca mamă a fost, de fapt, formată din bucuriile lui şi tristeţea mea din supărările lui. Că nevoile mele au fost nevoile lui. Că dorinţele mele s-au întrupat din dorinţele lui. Și că așa va fi mereu, doar că mă voi pierde uneori în marea de oameni care îi vor călăuzi drumul: parteneră de viaţă, şefi, noi prieteni, noi rude, copii. Şi voi afla, poate, mai puţine despre zbaterile sale. Dar braţele şi sufletul mea rămân pururea pregătite să le susţină. Poate de aceea noi, mamele, ne simţim adesea inutile. Prinse între schimbat ...
Citește mai mult »

De ce performanța rămâne o raritate în România?

Sportul autohton se zbate în mediocritate. Cu câteva excepții notabile și cumva individuale, nimic nu mișcă pe drumul spre podiumuri și lauri. Școala românească se scaldă, la rândul ei, între vechi și nou, tot mai departe de scopul și utilitatea sa. Afacerile românești sunt într-o majoritate covârșitoare bazate pe un model de funcționare în care contează profitul imediat și nu durabilitatea construcției. Dropshipping este noul imn, salariul minim pe economie și tonurile de gri, vechiul reper. Ar fi absurd să ne mirăm că ne ținem vârtos de locurile din coadă. Totuși, ca orice mediocru veritabil, noi negăm statut, proclamându-ne de fapt extrem de valoroși. Păi cine o mai are pe Halep, o mână de olimpici la matematică și un unicorn ca noi? Suntem buni, dar pururea persecutaţi! Performanța nu este nici măcar un vis în România. Pentru că a visa la ceva înseamnă să-i percepi, chiar și vag, coordonatele. Iar să purcezi la treabă e și mai greu, necesită schimbări, trudă, lacrimi și sudoare. Ce ne lipsește așadar? În primul rând mentalitatea. Performanța înseamnă repere clare, obiective, creativitate în a depăși ...
Citește mai mult »

Vorbele sunt încă aici

Nu apuc să scriu prea mult în acestă perioadă. Și mi-aș dori să o fac, pentru că mă ajută să-mi pun gândurile în ordinea care trebuie. Dar trăiesc zile din acelea despre care e greu să povestești. Nu pentru că vin cu belele, ci pentru că vin cu lecții frumoase și numai bune de repetat ulterior. Oricum în timpurile acestea nu prea ai despre ce să dezbați. În lumea business-ului majoritatea se luptă pentru supraviețuire. E greu să spui cine ia decizii corecte și cine greșește, momentan este o bâjbâială generalizată. Lecții multe, după cum spuneam. Evident că nici despre resurse umane nu pare a fi momentul oportun să scriu. Apar modificări legislative, este momentul comunicării și al leadership-ului, dar nimeni nu pare a avea urechile cu adevărat deschise spre analize. Să vă zic despre skincare? Am ajuns deja la vârsta la care dacă v-aș mai spune de cremuțe minune și ingrediente active, v-aș minți. Trecem spre cele adevărate, dar nu chiar acum, că e prematur. Parenting? V-am zăpăcit deja cu sfaturile. Educație? Puțini citesc, și mai puțini înțeleg. Povești? Vor mai fi, ...
Citește mai mult »

Tu ești bine azi?

Nu știu să vă spun care a fost cea mai grea perioadă din viața mea. Sunt multe care se bat pentru locul fruntaș. Poate atunci când doctorii au abandonat lupta cu boala mamei mele, iar ea a realizat că se apropie deznodământul. Sau când am așteptat zile întregi și nopți confuze repatrierea unei cutii de lemn în care era sora mea. Când negrul din fața ochilor și gustul de colivă păreau a nu se mai termina. Sau când epuizată de nesomn, alăptat, țipete de copil și ziduri de adulți simțeam că pierd controlul. Dar cea mai recentă este, cu siguranță, perioada în care tata devenise, din cauza bolii, un pericol pentru el și pentru noi. Momentul în care a trebuit să-l duc într-un centru de îngrijire specializat, deși încă avea momente de luciditate, trecând, astfel, peste propria mea dorință. În toată perioada aceea nu am fost om, ci fiară. Alternam perioadele de insensibilitate cu cele de hipersensibilitate, catatonia cu isteria, râsul cu plânsul, toate asortate cu niște atacuri de panică surori cu cele de cord. Păream ok, ...
Citește mai mult »

Presupunerile ca certitudini

După cum spuneam, săptămâna trecută a fost copleșitoare. Ne-am zăpăcit, înfuriat, depresat, dar cel mai probabil și adaptat. Iar printre indicatorii disfuncționalității noastre a fost pregătirea ghiozdanului. Celui mic, liceenii de azi nu mai au așa ceva, ci doar portbagaj în care aruncă, eventual, un caiet universal. Revenind, au rămas acasă ba culegeri, ba caiete, ba manuale, ba pantofii de sport. Iar marți a fost apogeul. Pe drumul spre casă copilul remarcă supărat: – Oare ce cred acum colegii despre mine? Că nu sunt în stare să-mi iau tot ce îmi trebuie la mine! L-am liniștit spunându-i că se întâmplă tuturor să uite câte ceva și, oricum, primul gând al celor din jur atunci când își văd aproapele la ananghie este altul: “bine că nu mi s-a întâmplat mie!” Mai sunt și din ăștia care sar cu etichete, dar puțini deci nesemnificativi. De fapt, scenariile din viața reală sunt mult mai multe și diverse. Fiecare se raportează la o situație prin filtrul experienței proprii și a personalității pe care o are. Un copil empatic, care a fost certat într-o ...
Citește mai mult »

Prima săptămână de după e întotdeauna copleșitoare

Prima săptămână după orice este copleșitoare. Te-ai întors dintr-o vacanță de trei zile? Ai o săptămână să revii la realitate. Concediu, cununie, intervenție chirurgicală, doliu, divorț? Primele 5-7 zile nu ești om, ești zombie. Și da, se aplică și la școala online. Cel mic n-a început după vacanță să frecventeze școala din București. Mai întâi am intrat noi în izolare, apoi clasa lui a trecut în online pentru că a apărut un caz printre colegi. Lecțiile de pe laptop au, poate, multe limitări. Dar și o mare calitate: suni deșteptarea cu un sfert de oră înainte să înceapă, spre deosebire de cele din bancă, a căror oră de trezire scade vertiginos. Abia săptămâna asta a început calvarul sculatului în creierii nopții. Și lucrurile au decurs după cum urmează: Luni – confuzie Nu știam ce ne-a lovit, unde trebuie să mergem, era să plecăm fără ghiozdan, am uitat oricum să mă pieptăn. Culmea, am ajuns cu 40 de minute înainte să înceapă orele, asta după ce, urmărind starea vremii, anunțasem că e posibil să întârziem toată săptămâna. Marti – depresie Am aflat ce ...
Citește mai mult »

Cea mai importantă lecție a pandemiei

Anul trecut pe vremea asta, închideam ușa apartamentului bucureștean care a ținut loc de locuință, apoi birou, after-school și casă de oaspeți timp aproape două decenii. Și predam cheia noilor proprietari cu un nod în gât. Se închidea o etapă, dar viitorul suna bine. Deși pandemia devenise o amenințare destul de palpabilă, nu-mi închipuiam, și probabil puțini au făcut-o, că lucrurile o pot lua atât de razna. A urmat un an în care planurile s-au prăbușit unul după altul, în care ne-am zbătut să nu ne îmbolnăvim la plămâni și la cap, am trecut de multe belele, printre care și experiența de a avea Covid chiar în familie. Au apărut vaccinuri, noi scheme de tratament, dar ne învârtim în jurul aceleiași cozi a amenințării unei boli pe care încă, nu o putem controla. Au fost și părți bune: mai mult timp petrecut împreună, mai mult timp pentru mine, dar și multe momente de disperare. În plus am bifat multe experiențe inedite, școala online fiind cu siguranță una dintre ele. Este clar că nimeni nu iese neșifonat din toată treaba asta. ...
Citește mai mult »

Listă pro și listă contra pentru ieșirea din izolare

După cum ați aflat deja, sunt în auto-izolare de ceva vreme pe motiv de Covid (nu subsemnata, dar orișicât) și mai am ceva de stat. La început mi-am găsit de treabă, în ideea că trece repede. Apoi s-au mai adăugat niște zile neprevăzute și am cam început să disper. Acum deja începe să-mi placă! Așa că îmi vine să mai rămân și după ce se termină, oricât de nebunește ar suna! Dar izolarea multă e sărăcia omului, așa că trebuie să mă montez pentru a depăși momentul. Fac așadar un exercițiu public, punând pe foaie argumentele pro și contra părăsirii actualei peșteri la termen. Și apoi decid. Pro: – am pantofi noi și abia aștept să-i arăt lumii! I-am primit de ziua mea sunt din ăia “statement” cum zic revistele lucioase, îmi lipsește să se uite lumea ca la OZN-uri când pășesc. – am mare nevoie să vizitez un salon de coafură. Din cauza problemelor medicale, n-am mai făcut-o de la începutul lui decembrie. Părul meu este un coșmar și nu sunt convinsă că pantofii cei noi și frumoși mă ...
Citește mai mult »

O aniversare memorabilă

Anul trecut, pe vremea asta, m-am trezit la ușa biroului/ afterschool-ului/ casei de oaspeți cu o gașcă de băieți tineri, frumoși și deștepți. Cei mai frumoși și deștepți! Aveau cu ei tortul de mai sus, în care lumânările formau numărul 18, dar cineva foarte amuzant a schimbat ordinea cifrelor, confetti în formă de inimioare, flori, voie bună, urări frumoase. Copilul mare își mobilizase prietenii să-mi facă o surpriză aniversară, știindu-mă pleoștită și nu tocmai în dispoziție petrecăreață. Au reușit să-mi schimbe perspectiva, să mă determine rapid să realizez că în ciuda pierderilor irecuperabile suferite, am motive de bucurie chiar sub ochii mei. Am avut multe aniversări frumoase, dar asta mi s-a părut memorabilă. Tocmai ce primisem cadouri cum nu visam, copiii erau sănătoși și voioși, lucrurile se așezau. Și eu eram tot tristă. Și apoi m-am descoperit fericită pe măsură ce măturam inimioare lucioase de confetti de pe pardoseală. Bucuria chiar stă în lucruri mărunte! Anul acesta ziua de naștere mă găsește, din nou, cu un nivel de energie și optimism sub cel al mării, dar nici măcar ...
Citește mai mult »