Personale

Serenity Now

Situația medicală pare departe de a fi bună. Suntem cu toții obosiți de atâta energie consumată pentru a ne proteja. Trebuie să avem la zi stocul de măști și dezinfectanți. Și să le folosim intensiv. Nu știu cum sunt ale voastre, dar urechile mele stau să cadă: poartă adesea masca, ochelarii de soare și căștile. Cerceii mi-ar mai lipsi ca să fiu sigură că le culeg de pe jos. Mâinile îmi arată cu cel puțin un deceniu mai în vârstă ca restul corpului de la atâta alcool și săpun. Iar excesul de informație pe tema asta mi-a prăjit partea bună de neuroni. Din fericire cei nebuni sunt majoritari! Nu vreau să mă gândesc la cum sunt medicii din linia întâi, pentru că asta m-ar consuma nervos și mai tare. Există ceva dovezi că sistemul este sub presiune de ceva vreme, dar suntem obișnuiți să aflăm abia pe pielea noastră cât de rea este situația față de cea prezentată diplomat la televizor. Avem de toate, chiar și cea mai mare mortalitate din Europa! Cum fac, totuși, să mă ...
Citește mai mult »

Cine sunt eu? Cine ești tu?

Primul pas în a ne dezvolta personal, concept la modă care definește, în fond, devenirea noastră, este acela de a ne cunoaște pe noi înșine. Știu că treaba asta pare complicată, generatoare de crize existențiale și greu accesibilă orișicui, dar există totuși o metodă simplă de a afla care sunt cele mai importante repere ale personalității tale. Pur și simplu îți răspunzi la întrebarea: ce (ți) se spune cel mai des de către cei din jur? Care sunt trăsăturile de caracter pe care le auzi invocate frecvent de către prieteni, colaboratori, colegi, cunoscuți? Și câte dintre ele simți că îți aparțin cu adevărat, le percepi ca fiind autentice? Voi fi mai explicită și voi apela, ca de multe alte situații, la exemplul propriu. În ceea ce mă privește, cel mai des mi s-a spus că: 1. Sunt dureros sau prostesc de SINCERĂ. Eu nu pot minți, pe bune, fizic, parcă mă strânge cineva de gât. Sunt cea care îți răspunde la întrebări nu după cum crede că te aștepți, ci după cum se prezintă cu adevărat situația. În activitatea ...
Citește mai mult »

Cum funcționează la mine Karma?

Știți cum e: ce dai, asta primești. Dar în cazul meu, dacă dau bine, primesc bine în cantități relativ echitabile. Dar dacă greșesc cumva, văleleu, ce cantități de greșeli îmi iau înapoi! Pot și exemplifica, să nu credeți cumva că victimizez. Așadar: De câteva luni noul acasă este în șantier. N-a fost chiar o bucurie pentru vecini, un apartament rămas în anii ’60 a avut nevoie de un facelift serios. Ce primesc înapoi? Ați zice că se mută vecinul de deasupra și vom primi tratament similar. Ei bine, probabil că se va întâmpla și asta, fix când ne așteptăm mai puțin. Dar până atunci a început constructia unui întreg proiect imobiliar în vecinătatea casei noastre. Nici dacă se pornea al treilea război planetar nu era duduiala, praful și nebunia asta. Nu mai zic că fiind un șantier deschis, neîngrădit și nesemnalizat, toți piticii de pe stradă, inclusiv cel mic din dotare, trag spre el ca muștele la miere. Vis parental, nu alta, mulțumesc Karma, și eu te iubesc! Am fost genul acela de copil care a iubit școala. ...
Citește mai mult »

Sub asediu

Vara trecută, tatăl meu, bolnav de Alzheimer, era deja internat la o instituție specializată (privată) din apropiere. Asta nu a ușurat nimănui coșmarul: el era din ce în ce mai pierdut într-o lume greu de perceput, eu mă zbăteam să mă adaptez ideii că nu mai este mult până se duce. I-am pierdut prematur pe toți ai mei primordiali, ai familiei Toma, într-un blestem greu de înțeles, deci cu atât mai dureros a fost acest ultim episod. Între vizite care mă introduceau în lumea lui confuză și tristă, plăți pentru daunele făcute și încercarea perpetuă de a așeza lucrurile măcar pe alte planuri, au reapărut atacurile de panică. Le știți, cele cu sufocare, palpitații, senzația că urmează obștescul sfârșit. Din fericire nu l-am bifat, acesta fiind și punctul de plecare în a le gestiona. A venit apoi vestea cea tristă, administrativele de după. Niște sărbători triste și confuze ca tot restul anului. Dar prin martie, după ziua mea, am simțit că încep să o scot la liman. Că lucrurile se așează. Că proiectele încep să miște. Că ...
Citește mai mult »

4, 3, 2, 1, Start!

Aseară am aflat ceea ce știam deja din surse oficiale, dar era contrazis de zvonistică: cel mare începe noul an școlar în sala de clasă. Este în an final, deci dacă lucrurile nu vor escalada, va merge constant la liceu după orar obișnuit. Astăzi voi afla vești și despre școala piticului. Fiind clasa întâi mă aștept la același lucru: prezență normală în sala de clasă. Așadar în ciuda temerilor noastre și a doctorilor care știu că sistemul medical este deja suprasolicitat, un nou an școlar stă să înceapă. Și tot ce putem spune despre el este că va fi provocator într-un fel pe care nici măcar nu-l putem defini. Pentru că 2021 pare a fi la fel de plin de neprevăzut ca și 2020. Poate ceva mai plin de speranță, dar deși e longevivă, nu putem spune că ajută. Cum ne pregătim de școală? Ca de obicei, cu reglaje de program, organizări logististice și achiziții necesare. Singurele chestii în plus care au apărut pe listă fiind: – alcoolul. Din cel bun, minim 70%. Funcționează ca  virucid, dar ajută și la ...
Citește mai mult »

Zante 2020

Mi-e greu să cred că am fost plecată în vacanță. De când am ajuns acasă simt că sunt într-un carusel emoțional ornat frumos cu haine care se cer spălate și halviță în exces. Dar da, aparent am reușit să petrecem 10 zile pe una dintre insulele grecești pe care n-am mai frecventat-o până acum: Zakynthos sau Zante după cum îi zice majoritatea turiștilor străini de pe acolo. Dacă n-ar fi fost una stabilită din vremuri non-pandemice, nu am fi ales această destinație. Drumul este lung, feribotul nu-i tocmai mijlocul meu preferat de transport, iar noile formalități de la vamă ne-au întârziat la dus cu aproape trei ore. În acest context nu tocmai liniștitor, trebuie să recunosc că spre deosebire de altele, insula despre care vorbim acum nu a fost chiar cu dragoste la prima vedere. Portul mi s-a părut prea industrial pentru gustul meu, apa prea albastră, gunoiul în exces zăcând pe străzi. Sunt politicoasă când le zic străzi, dețin, de fapt o rețea de drumeaguri pe care nu încap două mașini și care par a duce peste ...
Citește mai mult »

Călătorind în pandemie

Am plecat de pe insula grecească în care ne-am petrecut zece zile ale verii lui 2020 pe când afară erau 30 de grade și un soare încă văratic. Am ajuns în România, așa cum se întâmplă mereu, într-o autentică toamnă, cu un cinstit cod galben de ploi care îmi va îngreuna până la agonie logistica celor trei geamantane de haine murdare. Despre vacanța în sine vă povestesc când îmi recapăt zenul. A fost frumoasă, dar provocatoare, iar întoarcerea i-a pus capac. N-am știut până în ultimul moment dacă să ne apucăm sau nu de bagaje și recunosc că dacă n-ar fi fost plătită într-o proporție destul de mare încă din februarie, nu cred că mă urneam din țară. Am să vă spun azi despre cum am călătorit în nebunia prezentă. Pentru că cel mai mare stres al călătorului rămâne, în zilele noastre, riscul de infectare cu virusul anului. În primul rând am mers și de această dată cu mașina, iar la granița cu Bulgaria am realizat că ne lipsește un docoment important al acesteia. Am reușit să trecem ...
Citește mai mult »

De porțelan

În urmă cu 20 de ani cetățeana Toma Valentina se prezenta la Primăria din localitatea de reședință dimpreună cu cetățeanul Neacșu R.I. pentru a întemeia o familie. Au trecut apoi și pe la Biserică pentru a se asigura că s-au legat pe bune până când moartea îi va despărți. Asta eram eu. Găsisem, adolescentă fiind, băiatul de care mă îndrăgostisem și nu aveam de gând să-i mai dau drumul, deși toată lumea zicea că nu ne potrivim: eu mică și aparent fragilă, el zdravăn încă de atunci (*), eu cu capul în nori, el pragmatic și calculat. Am visat o nuntă mică, doar cu prietenii, undeva la munte, în care să fiu îmbrăcată într-o rochie albă, simplă, și adidași. Am primit, așa cum se tot întâmplă de atunci, ceva mult mai mare! Am celebrat la cel mai cuprinzător restaurant din zonă împreună cu, mi s-a părut atunci, jumătate de țară. Îmbrăcată într-o rochie care a dat emoții organizatorilor, întrucât gusturile mele vestimentare au fost întotdeauna subiect de ample analize. Adică o minune formată din trei părți: una ...
Citește mai mult »

Goana după aur

Partenerul perfect. Copiii ideali. Școala fără cusur. Casa din vise. Buze de revistă. Sau sâni din filme de adulți. Prietenii din Top Forbes. Tenul ca pe Instagram. Și pentru că tot este sezonul: vacanțele de povești. La care se adaugă noile trenduri în dezvoltarea personală: poți să ai orice îți dorești din toate acestea, trebuie doar să găsești calea de a le obține. Adesea pentru o sumă modică, la care se adaugă TVA. Și pentru o durată limitată, pentru că așa cum știm din basme, orice vrajă se resetează la miezul nopții. Aceasta este existența omului modern. O alergătură spre perfecțiune, spre lipsa de cusur în orice este la vedere. Cele ce stau ascunse: emoțiile, generozitatea, moralitatea, pot fi găunoase. Doar nu ies în poze! Dar viața reală este, așa cum îmi place mie să spun, perfect imperfectă. Partenerul e (după cum zice legea) un om, deci are în dotare și ceva defecte. Copiii au propriul lor drum, care deseori nu seamănă cu închipuirile parentale. Școala trebuie să fie frecventabilă de către mase, deci imposibil să fie perfectă ...
Citește mai mult »

De când mă pricep la fotbal?

Aveam trei ani când am început să mă rog de tata să mă ia cu el la stadion. Pe atunci echipa din oraș reușea să-l umple până la refuz. Evident că n-a fost chip să-l conving pentru că n-ar fi fost tocmai zona în care părinții mei sperau să-mi dezvolt vocabularul. Și comportamentul. Oricum, nu ratam meciurile de la televizor. Mă enervau totuși etapele de la radio, păreau ca atunci când mirosea pe scară a prăjituri și trebuia să te saturi cu atât. Mă fascina totuși debitul verbal al lui Ilie Dobre, care se distingea clar dintre toate vocile depresate. Au trecut niște ani până m-a luat cu el prima oară. Și recunosc că inițial nu i-am înțeles îngrijorările privitoare la vocabular: trei sferturi dintre cuvinte și locuțiunile auzite acolo îmi erau străine! Umorul părea totuși de calitate. La cinci ani recitam echipa Universității Craiova, prima mea iubire. La șase ani am fost mituită cu un Pepsi de un coleg de-al tatălui, n-aveți idee ce poreclă creativă avea, care m-a învățat astfel echipa Stelei. A fost scandal ...
Citește mai mult »