- 27/09/2021
Există în mentalitatea românilor (cel puțin) trei confuzii păguboase care se perpetuează de la generație la generație și ale căror efecte par a fi tot mai vizibile.
Încurcăm astfel:
Talentul cu “atitudinea”
În spațiul mioritic talentul este identificat adesea prin aparențe. Adicătelea unul care are tupeu, se agită mai mult ca alții, se bagă în față se cheamă că este bun în ceea ce face. Cunoașteți personajele, sunt multe prin firme, pe terenurile de sport, prin grupurile de acțiune, la televiziune și, mai ales, în Social Media.
Doar că talentul este mult mai mult decât atât: un cumul, adesea subtil, de abilități fizice, psihologice, morale, dintre care unele la care adesea nici nu gândim. Cel adevărat se lasă șlefuit, construit și se demonstrează în timp. Nu se arată întotdeauna evident, spectaculos. Și, contrar opiniei publice, nu este ușor de pus pe drumul spre succes.
N-ar trebui să ne mirăm, așadar, că mulți dintre cei cu adevărat talentați își caută devenirea dincolo de granițe. Ochii noștri sunt furați adesea de speculanți care prind contexte favorabile și având ceva abilități sociale par a străluci.
Vorbitul cu a comunica
Se vorbește muuult și prost pe meleagurile noastre. Toți au o opinie și vor să o facă publică, dar mai ales cei care, în mod evident, n-ar trebui să o exprime.
Deși suntem învățați obsesiv la școală despre celebra schemă a comunicării, în care avem un emițător, un receptor, un mesaj și un canal de comunicare, discuția este mai nuanțată de atât. De cele mai multe ori atât emițătorul cât și cel care îi receptează mesajul sunt influențați sau bruiați de percepții proprii, opinii personale, idei preconcepute căpătate în urma unor experiențe individuale.
Și cel mai greu este să spargi bariera mentalităților și a fixismelor din gândire. Uitați-vă la discuțiile despre vaccinare/ non-vaccinare și veți vedea un exemplu clasic de vorbit vorbe: toată lumea le spune, dar nimeni nu pare a le înțelege.
A comunica a devenit o reală provocare în zilele noastre. Toți invocăm această nevoie, tot mai puțini știu să ne-o satisfacă. Și tot mai des dezinformarea este ridicată la rang de mesaj valoros și important.
Cât despre tăcere, am uitat că deseori comunică și ea ceva. Iar în zilele noastre tinde să devină chiar un semn de înțelepciune!
Agresivitatea cu puterea
Este știut: cel care țipă mai tare sau înjură mai cu patos este, în opinia multora, puternic. Cu cât bați mai mult cu pumnul în masă, dai la gioale, îți ieși din minți, cu atât ești mai șmecher.
Nu-i de mirare că românii își educă odraslele să fie agresive. Că se mândresc când copiii lor sar primii la bătaie sau aruncă vorbe urâte partenerilor de joacă.
Doar că una-i una și alta-i alta. Agresivi sunt câinii ăia mici, care latră a prost și mușcă atunci când nu trebuie. Puternici sunt cei care își apără oamenii în situații de real pericol.
Forța adevărată nu stă în mușchi, ci este disciplină, rațiune, curaj, discernământ. Este a ști când să dai și când să te retragi. A face față tentațiilor mici. A trece peste obstacole. A te ridica.
Mârlănia nu e forță. Ci lașitate, lipsă de educație, slăbiciune. Și dacă din confruntarea a doi oameni puternici iese întotdeauna ceva constructiv, bătăliile mârlanilor sfârșesc în zoaie. Uitați-vă pe scena politică și-mi veți da dreptate!
Astăzi au fost, așadar, vorbe cu și despre de toate, dar împotriva superficialității. Pentru puțin(i)!