În ultima vreme s-au intensificat în spațiul public discuțiile despre sănătatea mintală. Din păcate întotdeauna catalizatorul este câte un eveniment trist, iar sinopsisul câte un discurs profund dezechilibrat. Dar este important că se discută, că nu mai ignorăm problema, că auzim tot mai rar trimiteri directe spre ospiciu, semn că am început să înțelegem că tulburările psihice sunt efectiv boli.
Problema apare atunci când îi băgăm pe toți în aceeași oală. Iar lupta contra stigmatizării, corectă și firească de altfel, riscă să producă victime colaterale.
Știu ce înseamnă suferința minții, am văzut-o la cei din jur. Și uneori este mai dureroasă pentru cei lucizi, care poartă niște lupte incredibile și la a căror stigmatizare nu se gândește nimeni.
Să trăiești alături de un om tulburat este crunt. Nu doar că nu poți ajuta, pentru că, așa cum zic mereu nu poți salva oamenii de ei înșiși. Dar deseori propria ta percepție asupra vieții, realității, deciziilor de luat se deteriorează.
Dar fiecare cu crucea lui, veți spune. Voi da în acest caz alte exemple, să înțelegeți cum ne pot lovi crucile altora:
În 2015 un avion al companiei aeriene low-cost Germanwings s-a prăbușit inexplicabil în Alpii francezi. Toți cei aflați la bord, 150 de persoane, au murit atunci. Cercetările au arătat că pilotul suferea de o depresie serioasă, cu episoade psihotice, și că accidentul a fost provocat intenționat.
Cu siguranță că acesta avea dreptul la tratament, la confidențialitate în ceea ce privește problemele sale de sănătate și, mai ales, dreptul de a munci, de a-și câștiga existența. Dar nu ar fi trebuit să aibă și dreptul de a purta în aer destinele a 149 de suflete.
În liceu aveam un profesor cu un comportament extrem de bizar. Cu mintea de acum aș paria că era bipolar, dar sunt șanse să fiu pusă la zid din cauza acestui pseudo-diagnostic presupus post-mortem.
Orele cu el se transformau într-un amestec de agonie și hilar. Cu siguranță era extrem de deștept, dar mintea îi patina în zone atât de anapoda încât în pauze aveam nevoie de un efort mare de a reveni pe aripile realității. Cu elevii nu era violent, dar își chinuia familia și vecinii constant, deși evident că stigma le-a revenit cu vârf și îndesat când a murit singur, abandonat de toți.
V-am mai povestit poate de vecinul nostru, schizofrenic diagnosticat, care, printre multiplele lui episoade cu halucinații, s-a gândit să elibereze din curți toți câinii cartierului.
Noroc că n-a ajuns până la noi, nu știu cum ar fi reacționat ciobănescul nostru bucovinean, care are o genă recesivă și atacă selectiv.
Am ales trei exemple de potențiale tulburări diferite. Depresia, în general, este cea mai cunoscută, stigmatizată, neînțeleasă.
Este adevărat, extrem de puțini dintre cei care au asemenea disfuncții ajung să omoare alți oameni, să chinuie elevi sau să pună în pericol comunitatea. Dar se întâmplă.
Nu putem pleca, așadar, de la prezumția că toți merită tratați împotriva voinței lor sau închiși. Dar nu ajută pe nimeni floricelele de imagine pe care încercăm să le punem pe foile de diagnostic.
Puteți arunca spre mine cu pietre cât doriți, dar cred că cea mai mică problemă în cazul bolilor mintale este, în zilele noastre, stigma.
Poate cea mai importantă este aceea că toată lumea luptă doar formal împotriva acesteia – nimeni nu face campanii de educare. În percepția publicului larg, sunt puse în aceeași oală nevrozele, psihozele, tulburările neurologice, cele din spectrul autist, ba chiar și cele de învățare, precum dislexia.
La fel de dureros este că nu există un ghid clar de urmat atunci când te confrunți cu astfel de situații. Fiecare află pe pielea lui ce trebuie să facă, prin încercare și eroare. N-aveți idee prin ce hățiș medical și juridic trece un aparținător al unei persoane fără discernământ! Totul este făcut să descurajeze ajutorul sistemului, nu să-ți fie mai ușor!
Gândiți-vă că noi încă nu avem obligația de a specifica la finalul articolelor despre suicid un număr de telefon la care eventualele persoane care iau în calcul o astfel de variantă extremă, să îl apeleze. Există mai multe inițiative și linii verzi, dar nici măcar nu știu care și cât de valide sunt.
Avem însă dificultăți în a trata multidisciplinar tulburările minții noastre. Demența și depresia merg deseori mână în mână, unde o tratezi: la neurolog sau la psihiatru?
Apoi este clar că sistemul încă bâjbâie în a echilibra drepturile bolnavului cu riscurile pe care le impune neintervenția. Iar uneori în spatele acestor promotori ai imaginii celor suferinzi stă un personal medical care abia așteaptă să scape de ei, pentru a elibera patul.
Este drept că, de exemplu, depresia a devenit pandemică, iar costurile ei uriașe. Dar oricum nimeni nu gândește în termeni de prevenție, că doar avem acum pilule și campanii împotriva stigmatizării.
I-aș ruga așadar pe cei care luptă prin declarații publice pentru drepturile și imaginea bolnavilor să treacă de pasul declarativ și să facă ceva concret. Să avem la TV nu doar îndemnuri privitoare la consumul de sare, zahăr și grăsimi ci și referiri la factori care ne influențează negativ funcționarea mentală.
Să se discute concret, crud, real, multidimensional despre bolile minții. Să existe inițiative legislative concrete în domeniul muncii prin care angajații cu astfel de probleme să fie protejați real. Nu pensionați cu venituri mizere!
Vorbele frumoase și campaniile sforăitoare nu rezolvă nimic. Doar ridică în imaginea publică alte modele toxice, generatoare de noi percepții eronate.