Despre lipsuri mai mult sau mai puţin evidente

De ceva vreme caut iar bonă. Îmi este din ce în ce mai greu fără ajutor, în plus recunosc că-mi lipseşte mult timpul dedicat activităţilor profesionale, pe care vreau să le reiau în mare forţă.

Am micşorat numărul criteriilor de selecţie, astfel încât recrutarea a mers de data asta bine: au fost peste 30 de aplicante. Apoi s-a întâmplat ca lucrurile să ia o turnură neasteptată şi să pun o scurtă pauză procesului.

Miercuri dimineaţă primesc un mesaj nervos, chiar jignitor prin care mi se atrage atentia ca încurc lumea. Ok, am greşit, îmi cer scuze, dar atrag atenţia semnatarei că nu prea respectă criteriile de selecţie: am cerut o persoana blândă şi răbdătoare şi-mi răspunde o femeie nervoasă si agresivă. Ceea ce a dezlănţuit războiul.

Şi cum ameninţările au devenit patologice pe măsură ce am râcâit puţin situaţia – defect profesional, nu mă pot abţine – am decis că-i lipseşte o doagă şi am lasat-o în pace. Nu înainte de a obţine promisiunea că nu va mai lucra ca bonă, întrucât nici nu o pasionează (zice ea) şi nici nu i se potriveşte (zic eu). Defect profesional, nu mă pot abţine…

Dar probabil cineva cu un program mai previzibil ca al meu, care apuca să o sune la timp, nu şi-ar fi dat seama prea uşor de lipsurile ei, fie că vorbim de doage, caracter, motivaţie sau abilităţi. Mai ales că persoana în cauză lucrase aproape doi ani ca bonă şi avea recomandări.

Din fericire am apucat să cunosc şi persoane potrivite postului. Şi aici vine partea interesantă. Uneia dintre candidate – sper să nu se supere că o amintesc aici – îi lipseşte mâna stângă în urma complicaţiilor unei fracturi netratate corespunzător cu mult timp în urmă.

Vorbesc despre o persoană motivată, care a revenit cu mesaje asertive atunci când a văzut că lucrurile tărăgănează şi care mi-a povestit despre reticenţa celor pe care-i cunoaşte atunci când îşi caută job. Se descurcă bine cu o mână atât la menaj cât şi la crescut copiii, aşa că nu înţelege de ce lumea se cramponează de ceva ce nu o împiedică să-şi facă bine treaba.

Ce-i drept am văzut persoane cu două mâini despre care ai jura că nu au niciuna şi altele care, din contra, parcă au şase, nu doar o pereche. În plus, la şcoală am învăţat că atunci când soarta îţi ia pe o parte, are grijă să îţi dea pe alta: se cheamă compensare. Oamenii cu handicap capătă astfel noi puteri, pe care nu le bănuiau.

La momentul în care scriu nu stiu cine va fi aleasa, pentru că procesul este încă departe de a fi încheiat.

Trag doar un semnal de alarmă împotriva superficialităţii. Pentru că prea repede observăm lipsurile evidente, dar poate nu esenţiale, dar pierdem din vedere pe cele real dăunătoare, care pot genera prejudicii mari, irecuperabile. Văd în parc prea multe bone agresive, detaşate, dezinteresate de a stabili ceva legături cu cei mici, simple momâi, paznici de vânătai sau cucuie, care iau foc din orice sau vorbesc la telefon mai mult decât cu cei pe care îi plimbă.

Au două mâini, două picioare, dar multe lipsuri la capitolul abilităţi, caracter, experienţă.

Aşa că poate că ar trebui să regândim potenţialele pericole la care sunt expusi copiii noştri. Să fie oare lipsa mâinii stângi mai rea ca lipsa unei doage, a implicarii sau a respectului faţă de o fiintă umană şi faţă de angajamentul luat?