
Primul lucru pe care îl remarci atunci când ieşi din România spre partea vestică a Europei este că lucrurile devin parcă mai uşoare. Traficul, procedurile, relaţionarea cu cei care se ocupă de chestii, totul intră într-un firesc care ne face să ne simţim mai relaxaţi.
Orice activitate, cât de insignifiantă, devine naturală. De la a merge cu metroul, a realiza un itinerar mai scurt sau mai lung, a face o rezervare, a cumpăra ceva, a vizita un medic. Nu zic că în partea aceea a Europei merg câinii cu covrigi în coadă, dar trebuie să recunoaştem că lucrurile sunt mai simple, mai prietenoase.
În România ne cam place să fim sodomizaţi. Orice instituţie a statului are cel puţin câteva elemente de procedură care trebuie să te scoată din minţi. Nici cele private nu stau mai bine, asta pentru ca rareori se găseşte câte un vizionar care să înţeleagă că ideea unui business nu este sa fie puţin mai bun ca o instituţie similară a statului român, ci să fie similar cu cele mai şmechere instituţii din lume. Sa aibă proceduri atât de bine puse la punct şi funcţionale, astfel încât nici costurile să nu o ia razna, dar nici acreala şi nepăsarea să nu răzbată aşa uşor printre valorile culturii organizaţionale.
Dar nu doar instituţiile statului sau ale marilor afacerişti ne chinuie nervii şi buzunarele. Puţini români mai au generozitatea şi empatia de a fi umani. Aș putea da numeroase exemple, dar zic doar unul. Luându-mi copilul de la şcoală zilele trecute, o femeie mi-a dat un ghiont serios pentru că în aglomeraţia din faţa porţii nu avea loc de mine. Un soi de pumnii mei minte nu are (şi nici gură să zică un pardon), în variantă feminină. Mă întreb dacă aşa se poartă în public cu o necunoscută, oare câte ghionturi similare au primit copiii ei. Şi câte vor ajunge mai departe.
La noi orice chestie minoră: de la parcat maşina, traversat strada, dus gunoiul sau lăsat copilul la şcoală se transformă într-o încercare a nervilor. Nu doar pentru că suntem conduşi de tâmpiţi, ci pentru că suntem răi şi masochişti.
Nu știu cât ne va lua să ne prindem că se poate şcoală de plăcere, medicină cu cât mai puţină durere, viaţă uşoară, măcar din punct de vedere logistic, relaţionare funcţională cu cei din jur. Că nu trebuie să fie totul un chin, o jale, o durere, un conflict, o tonă de hârtii.
Ar trebui doar să deschidem ochii şi mintea, să vedem cum fac alţii, ce am putea adapta, ce putem face diferit ca să meargă mai bine. Şi măcar puțin și sufletul, să ne gândim că celui de lângă noi îi e suficient de greu, așa că poate ar fi frumos să-i uşurăm, atât cât putem, viaţa.