Printre zecile de știri, a apărut zilele acestea o relatare din urbea mea natală, petrecută, mai exact, în spitalul în care m-am născut și m-am operat de apendicită pe la 19 ani. De această dată un pacient reclamă faptul că nu poate fi operat de ortopedul care l-a tratat în urma unui accident domestic, din cauza conflictului pe care îl are cu colegul său, anestezist.
Deci doi depunători ai jurământului lui Hipocrit (că Hipocrate nu poate fi) nu reușesc să facă pace pentru binele unui pacient. Sau măcar să lase deoparte un conflict, cel mai probabil stupid, pe durata desfășurării intervenției chirurgicale.
Evident că oalele se sparg, după cum se cuvine, în capul managerului spitalului. Care o ia ca la carte cu amenințarea unei cercetări disciplinare.
Conflictele sunt cele mai mari piedici ale progresului uman și organizațional, dar și cea mai sigură cale spre progres, pentru că arată cel mai bine hibele unui sistem. Deseori analizând dinamica acestora afli mai multe decât dacă pui cap la cap toți ceilalți indicatori relevanți.
De multe ori sunt doar ciocniri de ego-uri ale unor oameni prea odihniți sau prea obosiți, după cum probabil este și cazul aici. Poți încerca să înlocuiești echipa cu pricina cu una funcțională. Poți media, poți face armistiții sau, pur și simplu poți renunța la personajele implicate în conflict, dacă lucrurile degenerează.
Dar aici apare, de fapt, hiba. Că nici cercetare disciplinară nu-ți prea vine să faci și nici alte intervenții manageriale care fac valuri nu ai chef să-ți asumi. Pentru că riști să rămâi și fără ortoped, și fără anestezist. Și nu se înghesuie nimeni la concursurile de angajare ale spitalului din Slobozia.
Cărțile de management au capitole întregi despre cum gestionezi conflicte. Legie sunt generoase prin a ne lăsa să stabilim prin regulamente interne cum să abordăm variate situații inflamate.
Practica, în schimb, ne omoară. Și la spitalele de stat, și în start-up-uri, și în corporații.