- 20/12/2024
În Social Media a început festivalul pozelor perfecte: decoruri ca din povești, brazi împodobiți de revistă, outfit-uri potrivite contextului, fețe vesele și prinse din unghiul potrivit, copii cuminți și frumoși.
Am avut și eu astfel de fotografii în trecut. Cu cât îmi era mai greu, cu atât mă străduiam să arăt lumii că sunt bine. Acum, în avalanșa de perfecțiune din jur, încerc să fiu eu cea care amintește tuturor că viața reală este imperfectă prin definiție.
Așadar am început să-mi arăt cearcănele. Sau haine care poate nu sunt surprinse în cel mai grozav unghi. Iar ieri am încercat să arăt tuturor bradul nostru, încă neîmpodobit, de Crăciun. Și apoi m-am răzgândit, tocmai din cauză că nu era o compoziție tocmai fotogenică. Asta ca să nu zic că situația era destul de nasoală în jurul lui.
Acum regret decizia mea. Pentru că impulsul de a arăta pomul proaspăt achiziționat nu a venit de această dată din nevoia de a arăta că sunt bine. Ci pentru că eu chiar m-am bucurat că am reușit în timp record să-l achiziționăm și să-l punem pe poziție. Iar în momentul acela eram, pur și simplu, bine, nu încercam să par, păcălindu-mă, în primul rând, pe mine.
Casa mea nu este perfectă, nici măcar aranjată n-aș putea spune că e. Pe alocuri a devenit chiar nefuncțională. Dar scopul ei nu este să dea bine în poze, ci să ne adăpostească în siguranță. Să ne țină împreună. Să ne găzduiască pe noi, nevoile și amintirile noastre.
Livingul e plin de creații de-ale copilului mic. Ușa frigiderului de magneți și poze într-un puzzle dezorganizat. Pe pereții noștri scrie “îmi place fotbalul”. Acesta este și motivul pentru care lustrele nu mai au abajururi. Pe lângă o priză de aer condiționat sunt puse post-it-uri în încercarea sportivului casei de a-și testa detenta. Se încearcă un nou record, deci vor rămâne o vreme pe acolo! Mai știți pasiunea (trecătoare) a copilului mare de a cânta la chitară și tobe? Avem încă tot excedentul de instrumente muzicale. Și da, întotdeauna miaună, latră, bâzâie câte o orătanie. În plus se cere grav o zugrăveală, dar pereții încă mai primesc bubuieli șutate cu proiectile de toate formele și mărimile, parcă aș mai aștepta puțin.
Nu avem o casă instagramabilă. Dar sunt convinsă că nu asta îmi vor reproșa copiii mei când vor crește. Au avut spațiu să se exprime, să-și exerseze talentele, să testeze limite, să experimenteze. Și cred că acestea sunt mai importante decât faptul că toate plintele din casă și-au dat, pe rând, demisia.
Bucurați-vă așadar de pozele perfecte din online. Recunosc că și mie îmi plac. Dar în casele locuite de oameni obișnuiți există mereu câte un obiect nelalocul lui, o priză sărită, ceva pete pe pereți sau măcar un bec ars.
Fiți deci fericiți dacă aveți o casă imperfectă ca a noastră, oricât de mică, mare, centrală, periferică, închiriată, cumpărată, superbă sau doar comodă ar fi. Mai important decât să dea bine în poze este să se lipească temeinic și definitiv de sufletele celor care o locuiesc.
(Nici măcar bradul nu ne este instagramabil. Nu respectă tendințe, stiluri sau potriviri coloristice. Dar fiecare decorațiune are povestea ei, deci îl simt ca cel mai frumos posibil!)