Când plecăm la drum cu opriri de o noapte, avem întotdeauna o geantă cu cele trebuincioase pe care o luăm cu noi în camera de hotel. De data asta a trebuit să cărăm după noi într-un du-te – vino enervant toate trollerele, sacoșele suplimentare, plus scaunul de mașină. Data viitoare sigur voi face bagaje în stil minimalist!
Cu acestă introducere făcută, vă invit la un efort de imaginație: după ce ne-am certat la telefon obsesiv, am cărat de catrafuse cu diverse halte, am așteptat la hotel o mașină care nu avea cum să vină și am mers înghesuiți o bună parte din drum ca în 168 la oră de vârf, închipuiți-ne ajungând noaptea la destinația finală. Moralul – sub nivelul mării, foame aprigă, sămânţa de arţag gata să încolţească.
Şi intrăm în recepţia hotelului unde primul lucru de care am dat cu ochii a fost o sobă decorată cu îngeri, care trimitea spre noi o căldură plăcută. Şi o canapea roşie de catifea pe care mi-aş fi întins oasele cotonogite de sacoşe. Şi o domnişoară care ne-a preluat calmă şi zâmbitoare, întrebându-ne de călătorie şi schimbând diplomat subiectul văzându-ne durerea din ochi şi glas.
Da, Căpitanul a ales şi de aceasta dată un hotel de care să ne fie grea despărţirea. O afacere de familie, preluată de anul trecut de către fiică, în care lucrurile bune au mers mai departe şi cele mai puţin bune au rămas probabil doar în memoria lor. Am aflat ulterior că unii dintre angajaţii cheie erau acolo de peste un deceniu şi văzându-le profesionalismul şi angajamentul aş paria că mai au de stat.
De fapt Zell am See, destinaţia noastră terminus, ar trebui să se numească Zen am See. Faptul că localnicii au norocul de a avea atracţii turistice all seasons le dă celor de acolo o anume relaxare cumva contagioasă.
Toate au mers aşadar strună şi s-au legat frumos. Deşi hotelul era situat la baza pârtiei, ne-au recomandat o alta, ceva mai departe, la care mergeam cu maşina lor şi ne întorceam cu autobuzul local. Transportul în comun circulă foarte bine şi i-a fost de mare ajutor lui Cristi, care şi-a putut organiza astfel o parte din program singur. Şcoala de ski pentru Cezar s-a dovedit a fi, de asemenea, o recomandare bună. A avut trei instructori în cele patru zile, adică trei stiluri diferite de a relaţiona, ceea ce recomand şi altora, să-mi amintiţi să argumentez detaliat la un moment dat, că este important.
Noi am petrecut timp în tihnă la barul apres-ski de la baza pârtiei.
Şi am savurat câte un ştrudel cu mere şi sos de vanilie din solidaritate pentru cei care pierdeau calorii sub ochii noştri.
Am vizitat oraşul şi împrejurimile. Lacul Zell este o splendoare, iar păsăretul care-l populează apare imediat ce simte suflare omenească în preajmă.
Am făcut tubbing în apropiere, adică ne-am dat cu colacele acelea gonflabile.
Am mâncat multe bunătăţi, decizia de a lua demipensiune la hotel s-a dovedit a fi mai mult decât inspirată.
Este un oraş frumos atât ziua, cât şi noaptea. Ne-am făcut un obicei bun în vacanţe, ca după cină să o pornim la plimbare, ar fi probabil şi motivul principal pentru care ştrudelul ăla cu vanilie zilnic nu a făcut aşa mare damage.
Era suficient să rămânem în cameră, se vedea o privelişte minunată, undeva acolo se ițea și puțin din lac, plus turnul din centru.
Am făcut şedinţe foto pentru aceia dintre noi care chiar au cont de Instagram 🙂
Ne-am despărţit cu greu de locuri şi oameni, dar am promis să ne vom reîntoarce. Ca lucrurile să fie de-a dreptul magice la plecare era o ceață înghețată care a pus sclipici peste tot peisajul pe care îl lăsam în urmă.
Întoarcerea la realitate doare încă, dar vacanţele nelimitate încă nu ne sunt disponibile. Şi oricum dacă s-ar inventa, ar fi probabil ca în telecom cu steluţă mică la clauze care aduce precizări și limitări suplimentare.