- 08/05/2018
Spunând povești cu subiect dat seară de seară, am ajuns să iau la rând tot regnul animal, de la euglena verde la cimpanzeu, toate plantele și aproape toate lucrurile din împrejurimi. O varietate de personaje pe care le-am pierdut, regăsit, le-am pus în situații imposibile, le-am împrietenit, certat, încurcat, obiectul creației fiind astfel din ce în ce mai greu de pus în pagină.
Uneori ajung să cred că ideile s-au epuizat. Dar încă mai apare câte un subiect generos. De exemplu, nu de mult am avut de relatat o întâmplare cu una bucată înghețată eliberată.
Adică desertul. De unde a scăpat? Iată ce zice povestea:
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici măcar n-aş mai povesti, a fost odată o îngheţată ca toate celelalte: nici prea mare, nici prea mică, nici prea naturală, nici prea plină de coloranţi, arome artificiale şi alte bazaconii, nici prea gustoasă, nici prea de aruncat. Îngheţata în cauză se născuse într-o fabrică obscură de provincie, era aromată cu piersici (*), avea 100 de grame, 100 kilocalorii și ambalajul auriu, destul de atrăgător.
Ajunsă ulterior, împreună cu suratele ei, într-un supermarket şi impresionată fiind de călătoria cu maşina frigorifică şi de luminile puternice din jur, a căpătat o obsesie: să fie liberă. Să nu mai stea doar în congelator, cu ochii în tavan, ci să poată umbla în voie printre rafturi, să iasă din magazin, sa vadă străzile, parcurile, oamenii, să socializeze, poate chiar să meargă la o petrecere.
Într-una din zile visul i s-a implinit: o doamnă grăbită a intrat în magazin, a luat îngheţata din cutia de congelate, a pus-o în coş, apoi a continuat grăbit cumpărăturile. Lângă dulcele ambalat în auriu au poposit nişte sucuri, pâine, ceva mezel şi un os pentru căţel.
Împreună au ajuns apoi pe banda casei de marcat. Îngheţata privea din ce în ce mai încrezătoare soarta care i se arăta.
Cumpărăturile au poposit într-un final în portbagajul unui SUV, doar personajul noastru a fost pus lângă schimbătorul de viteze, unde s-a bucurat o vreme de privelişte. Adică fix atât timp cât noua proprietară a vorbit la telefon.
După care destinul a fulgerat neașteptat, femeia luând ambalajul auriu și încercând să-l desfacă, deși conducea. Din cauza căldurii sau a neatenției, zeama dulce şi rece a început să se scugă generos peste tot în jur. Ca să nu mai lungesc pelteaua, îngheţata a ajuns direct (şi cu ajutorul unui maldăr de şerveţele) fix la coşul de gunoi.
Acum stă liberă într-o pubelă, până când va ajunge într-un loc cu multe biodegradabile, unul despre care se zice că este mai bun, în care ajung toate cele netrebuincioase.
Şi am încălecat pe o şa, şi am spus povestea chiar aşa. V-a plăcut povestea mea?
Am tăiat voluntar în relatare partea cu agonia din pubelă (căldură, muşte, mirosuri grele) pe care aş fi vrut să o descriu mai pitoresc, în plus am cenzurat limbajul doamnei care probabil are și acum covorașe lipicioase în mașină.
Ca atare copilul mic s-a declarat neimpresionat. Și eu care speram că în acest debut precoce de vară am reușit să-i scad măcar un pic apetitul pentru îngheţată! 🙂
(*) oroarea aromelor artificiale, inspirată probabil de litierele pisiceşti.