Puţini ştiu că iniţial am vrut să urmez cursurile Facultăţii de Limbi Străine. Îmi plăcea franceza, am studiat-o intens, dar cu câteva luni înaintea examenului de admitere m-am răzgândit şi am vrut să dau la Psihologie. Apoi, pentru că depusesem un efort destul de mare pentru examenul de bacalaureat pregătindu-mă la Pedagogie – o disciplină deloc uşoară – şi pentru că Matematica mă speria binişor, am ales Ştiinţele Educaţiei. Aşa funcţiona mintea unui copil de 18-19 ani, care a avut totuşi şansa de a învăţa să scrie şi să citească pe alţii de 6.
Când au început să curgă mailurile cu solicitări de terapie din partea cititorilor prezentului blog, m-am amuzat inițial: probabil că aveam chiar eu la început nevoie de câteva şedinţe după o nouă maternitate deloc uşoară şi începută sub auspicii pentru care nu eram pregătită.
Apoi, când eu însămi m-am adaptat, am început să regret că nu am ales Facultatea de Psihologie. Atâţia oameni care au nevoie de ajutor ajung la mine, iar eu nu pot ajuta procesul lor de vindecare – complicată situaţie!
Din fericire regretele nu fac parte din arsenalul meu afectiv. În plus, analizând la rece, nu cred că as fi fost un psiholog prea bun. Pentru că sunt impulsivă, nerăbdătoare, intruzivă (în sens de prea implicată uneori) şi acestea nu sunt chiar calităţi când vine vorba despre a-i ajuta pe alţii când le este greu mental.
M-aș vedea privind oblu pe cineva în suferinţă din aceea care are un procent auto-generat şi spunându-i așa cum îmi spun mie uneori: “Dă-ţi două palme şi ieşi din starea asta că dacă nu, ţi le dau eu!”
Sau adresându-mă unui cuplu care are nevoie de terapie: “Nu pot să cred ce tăntăvani sunteţi şi ce probleme false aveţi! Da, nu ține cont de nevoile tale, dar realizezi că sunt oameni care nu au ce pune azi copiilor pe masă? Voi aveți, deci restul problemelor nu se pun la socoteală!”
Sunt scenarii plauzibile. În activitatea mea mi se întâmplă astfel de intervenţii (evident mult mai diplomate), dar le consider acceptabile tocmai pentru că le am în faţa unor oameni aflaţi în alt soi de paradigmă, apţi de glumă şi de a nu lua personal reacţiile mele umane.
De aceea psihologii mi se par îngeri. Pentru că au nevoie de o răbdare supraomenească, dublată de capacitatea de a se detaşa, de puterea de a putea spune întotdeauna lucrurile abia după ce le ambalează corespunzător, de o empatie dusă la extrem şi de abilitatea de a-şi depăşi propriile traume sau supărări.
Iar eu nu sunt înger și dacă rezerve de răbdare și empatie găsesc, nu întotdeauna pot să-mi depășesc propriile experiențe triste.
Povestea despre carieră este aşadar aceea că întotdeauna alegerile făcute cu sufletul sunt cele corecte, oricât de bâjbâite sau întortochiate ar părea. În plus, dacă vă sperie matematica, s-ar putea să ajungeţi ca mine! 🙂