Pe la începutul toamnei mi-a ajuns la urechi o bârfă la adresa mea. Nu mă miră că oamenii îmi găsesc defecte, m-a surprins totuşi persoana în cauză, pentru că am ajutat-o pe când lucram la aceeaşi firmă. Iar după ce viaţa noastră a intrat în era antreprenoriatului, o fost (şi rămâne) singurul client ITEX care nu şi-a plătit niciodată factura aferentă serviciilor de care a beneficiat. O ţeapă colegială, cum ar veni.
N-am înţeles nici momentul: n-am mai ţinut legătura (de ce oare?), deci am crezut că mă ignoră aşa cum o fac şi eu.
Nu mă deranjează vorbele urâte. După ce trece gustul rău, poţi învăţa ceva din ele, despre tine sau despre cei care le grăiesc. Totuşi nu m-am putut abţine de data asta să mă intreb “De ce?”.
De ce bârfesc oamenii?
- Pentru că se plictisesc. Iar a discuta despre alţii este facil: nu-ţi trebuie cunostinţe aprofundate dintr-un domeniu, nici specializari, poţi dezbate oricât fără să-ţi atragă cineva atenţia că nu eşti in zona ta de expertiză. Atât timp cât vorbim despre cunoştinţe, fie ele şi îndepărtate, oamenii ne vor permite să ne expunem opinia, oricât de părtinitoare ar fi.
- Pentru a se simţi mai grozavi. Analizând temeinic defectele altora, brusc te înalţi pe un piedestal deasupra lor: Gică îşi înşeală nevasta, deci eu sunt moralistul perfect. Vecina de la 2 are rufele îmbâcsite, iată ce gospodina desăvârşită sunt eu!
- Pentru a-şi apăra fundul, strategie extrem de vizibilă la locul de muncă. Cea mai bună apărare este atacul: zici de colegul că nu e în stare de nimic şi şeful va uita că este greşeala ta. Zici de furnizorul de servicii că e varză si cei din jur vor ignora dacă află că de fapt eşti un veritabil Hagi Tudose.
- Pentru a-şi vărsa oful. Uneori chiar gresim, poate nu aşa grav precum percep alţii, iar dezamăgirea celor care ne suportă îi determina să se descarce cumva. Omul este o fiinţă socială, are nevoie de opiniile, reacţiile celorlalţi pentru a se adapta.
Este bârfa ceva rău?
Este firească. Pare nocivă, individual vorbind, dar ajută să ne triem cunoştinţele, să ne alegem prietenii, să ne reglăm comportamentul social. La nivel de grup e chiar utilă: îi ţine ocupaţi pe cei cu idei puţine, oprindu-i astfel de la pagube majore.
În ceea ce mă priveşte am învăţat să fiu circumspectă când aud atât laude cât şi critici, atât adresate mie, cât şi celor pe care îi cunosc. Ba chiar mi-e mai teamă de ode, imnuri, osanale, pentru că de regulă ascund pericole mai mari. Nimeni nu-i perfect şi mi se pare mai uşor când nodurile împletiturii sunt la vedere.