În copilărie mâncam, fără știrea părinților, tot soiul de ierburi. Era pe bulevardul principal un gard viu dintr-un arbust decorativ țepos, cu frunze vișinii și acrișoare, veșnic prăfuite, care ne tăiau brusc foamea în zilele de vară. Mai aveam în meniu o plantă pitică, greu de dibuit, cu frunze cam ca de nufăr, ale cărei semințe albe aveau un gust minunat. Petale de trandafir, mierea caprifoiului, corcodușele verzi și, în primăvara târzie, multe flori de salcâm.
Învățam comestibilele din experiența altora și le transmiteam altora ca pe o veritabilă Miorița. Pe cele care erau “otrăvitoare” la fel. Știam plante care ne făceau mâinile țepoase, plante care vindecau sau care, dimpotrivă, puteau răni.
A mânca astfel era o formă de socializare. Ne expuneam cunoștințele în grup, exageram efectele, povesteam diverse mituri inventate de noi sau auzite de la alții.
Acum ne ținem copiii prea puțin liberi în natură. Și cumva fiecare experiența de cunoaștere a lor devine verificată, mediată, regizată. Rareori apucă să comită comportamente considerate de adulți nepermise. Ghindele și castanele sunt prea murdare pentru a fi colecționate, frunzele căzute toamna atinse cu jetul de câini, cum ar fi să ronțăie tulpini suculente de iarbă?!?
Pe drumul de lângă casă au înflorit salcâmii și miros îmbătător. Așa că ieri m-am dus cu cel mic la degustatul florilor. Ca în copilărie. Dar, conform vremurilor, am ratat a recrea gestul acela natural, firesc, încărcat de poftă și curiozitate. A ieșit după cum era de așteptat un soi de experiment științific ad-hoc: “Serios, chestiile astea se mănâncă? Hei, partea asta are gust de castravete. A… Aici e chiar dulce!”
Pentru că nu era treaba mea să fac asta. Florile de salcâm se mănâncă, după cum știm toți, pe furiș, fără ca mama să știe. Altminteri sunt pline de praf și suspecte de gripă aviară!