Zilele acestea m-a apucat, pentru a nu mai ştiu câta oară, revolta. Mă apucă des, recunosc.
Şi m-am întrebat de unde vine cheful ăsta de revoluţii. Pare a fi moştenire de familie. De la tata.
Am copilărit pe vremea lui Ceauşescu, Revoluţia m-a prins la fix 14 ani. Cine cunoaşte vremurile, ştie ca nu mişcai în front. Respectai regulile, cântai ode partidului şi conducătorului iubit la cerere si votai cu cine trebuia.
În contextul ăsta, iată şi alte amintiri de-ale mele:
Spectacol-concurs de muzica uşoară la care ne-am prezentat în familie. O aglomeraţie teribilă, pentru că rareori prindeai distracţii din astea superficiale. Juriul avea un rând de scaune de catifea, iar rândurile din faţă şi din spatele lui erau goale. Paranoia specifică vremurilor, să nu stea omul de rând în apropierea protipendadei comuniste. Mulţi oameni erau în picioare, dar rândurile acelea rămâneau goale. Nu aveti idee dihai scandalul a generat al meu tată pe tema asta. Că el ne înghesuie în picioare în timp ce există scaune goale în sală. Şi nu aveţi idee cum se uitau spectatorii la noi: ca si cum eram scăpaţi de la nebuni. Dar am văzut spectacolul de pe scaune. Doar noi, pentru că puţini au mai îndrăznit să iasă din turmă.
Tot tata ne scotea câteodată la restaurant. Într-o sâmbătă seara, nu am fost acceptaţi pe terasa celui mai mare restaurant din urbe pe motiv că niste angajaţi de rang înalt ai Securitaţii dau o petrecere. Nu am fost acceptaţi în primă fază, pentru ca după scandalul aferent, chelnerilor le-a fost mai frică de tata decât de securitate.
La Herculane, în concediu, a făcut reclamatie la partid, că meniul nu este respectat şi ni se dau lături în loc de mâncare. A venit ditamai comisia sa analizeze situaţia. La Eforie a cerut o cameră decentă, pentru că a plătit pentru hotel, nu bordei.
Erau vremuri în care erai privit ca un nebun dacă protestai. Dar cine se pune cu nebunii?!?
Cumva ma simt ca în copilărie zilele acestea. Dar măcar acum pot să-i spun în gura mare: “La mulţi ani!” şi cu ocazia onomasticii.