Aproape toate prezentările despre psihologia copilului/ parenting fac referire la o veche cercetare psihologică, urmate de câteva altele, care atestă fără (prea multe) dubii că acei copii care au capacitatea de a-și amâna satisfația sunt pe calea sigură spre succes.
Testul Marshmallow (sigur ați auzit despre el!) a devenit așadar viralul tuturor celor preocupați de educația copilului lor, de fapt de performanță, că în zilele noastre părinții nu prea mai văd altceva.
În anii de facultate am discutat fără excepţie despre limitările tuturor teoriilor psihologice sau pedagogice şi ale experimentelor făcute în acest sens. Niciuna nu-i infailibilă! Toate au hibe și merită o doză de circumspecție.
Iar testul cu pricina are și el multe. Le zic mai jos pe primele care îmi vin în minte și sunt suficient de digerabile pentru un text de blog.
În primul rând variază obiectul gratificarii: este fie biscuite, covrigel, bezea. Preferinţele copiilor sunt destul de imprevizibile, ar fi trebuit o adevărată cercetare preliminară să poţi tenta pe fiecare cu ce îl atrage cel mai mult. Şi dacă s-ar fi folosit acelaşi “stimulent”, tot ar fi putut fi copii pe care pur si simplu nu îi tenta, deci concluziile puteau fi viciate. Vă zic asta din experiența de mamă, știu exact care și la ce s-ar putea abține.
În al doilea rând subiecții au fost aleși din Stanford, fiind cumva paradigmati într-un anumit profil social şi psihologic. Vorbim așadar despre un experiment făcut pe un eşantion mic, nereprezentativ.
În al treilea rând, nu ştim dacă toți copiii au trecut prin aceeaşi rutină înainte de test. E clar că oboseala, foamea, diverse frustrări sau incidente mici, pot influenţa rezultatele unor testări psihologice.
Și în al patrulea, cercetarea longitudinală a fost de fapt o corelare a rezultatelor unor studii ulterioare, care nu și-au păstrat parametrii inițiali.
Autorul a găsit așadar legături surprinzătoare între mâncatul bezelei și opinii ale părinților despre performanța copilului sau, ulterior, imagini tomografice. Fie vorba între noi, în stilul ăsta putem demonstra inclusiv că Pământul este plat.
Nu în ultimul rând au apărut experimente ulterioare care au infirmat concluziile acestui test. Nu-i de mirare, succesul unui individ este mult mai complex, nu-i suficient să-ţi controlezi o dorinţă în condiţii de test. Trebuie să ai şi o determinare de fier, ceva talent, să munceşti mult pentru visul tău, să fii perfecţionist şi lista poate continua.
Dar ca şi în cazul cercetării care arată clar că vaccinurile provoacă autism, va fi greu de crezut că mai putem pune la îndoială credința că cercetările complexe cu biscuiti şi covrigei prezic cu acuratețe succesul copiilor noștri.
Eu nu spun că această capacitate de a aştepta pentru ceva mai bun nu este o componentă a reușitei. Ar putea fi, dar oricum este ceva ce învăţăm în drumul spre ea. Eu spun că cercetarea cu pricina nu merită atâta faimă şi importanţă. Dacă Messi sau Ronaldo ar fi făcut în copilarie acelaşi test după un antrenament intens, vă garantez că ar fi mâncat nenorocita de bezea imediat! 🙂
Pssstttt: Dacă mă boscorodești pentru poza pusă mai sus, e clar că nu vei avea succes în viață!