Există tot mai mulţi copii crescuţi de bone sau bunici. Pare a fi o tendinţă preponderent autohtonă, generată evident de piaţa muncii și lipsa infrastructurii educaționale, pentru că pe cei de afară îi aud tot mai des de creşe şi grădiniţe şi tot mai rar de ajutor individual. Dar când nu ai un program de lucru batut în cuie şi nici prea multe alegeri, ca la noi, este mai greu să te gândeşti la soluții în afara casei cât timp părinţii muncesc.
Este ok, nu-i panică, am văzut bone minunate şi bunici pe care i-aş fura! E drept că şi cotoroanţe de oameni cu care n-aş împărţi aceeaşi bancă în parc, darămite să le încredinţez copilul 8-10 ore…
Oricum, nu despre “instituţia” bonei sau bunicilor vorbesc. Este firesc să avem ajutor. Ceea ce mă îngrijorează este tendinţa tot mai întâlnită de a le încredinţa altora total și fără control frâiele devenirii copiilor noștri.
Educaţia de acasă, cei şase ani despre care se vorbeşte în popor, reprezintă fundația, temelia. Aici şi acum ei învaţă nu doar regulile esenţiale de socializare, ci şi repere în dezvoltarea caracterului, potenţiale soluţii la probleme cotidiene, tipare de relaționare sau modalităţi de adaptare la frecuşurile inerente ale vieţii.
Nu este aşadar vorba doar despre a învăţa salutul sau plimbatul zilnic în aer liber. Ci despre un “reglaj” continuu, inerent, pe care trebuie să îl faci pentru ca lucrurile să intre pe făgaşul dorit. Cu alte cuvinte este despre a-i ajuta să înţeleagă de ce au greşit, despre a le acorda ajutorul să-şi depăşească accesele de timiditate sau pentru a supraveghea, interveni, oferi modele de acțiune în cazul unor momente de agresivitate. Este despre a discuta informal, neprogramat, fie că analizăm obiecte, obiceiuri, întâmplări sau tipologii umane.
Părintele trebuie să fie nucleul, reperul, modelul, sursa de reglaj a copilului. El trebuie să aibă hăţurile educative şi să impună celor care îngrijesc copilul căile de acţiune. Ori văd tot mai mulţi părinti care nu doar că au lăsat 100% frâiele educaţiei şi îngrijirii copilului în mâinile altora. Dar nici măcar nu realizează că nu-i tocmai în regulă. Care se raportează mai degrabă la ce povesteşte bunica despre copil, decât la a înţelege cum este acesta cu adevărat. Care le cunosc puţin spre deloc adevăratele probleme, dileme şi preocupări.
E drept că văd şi mame implicate care au senzatia că deţin copii buni ca fata mosului din poveşti, deşi aceștia sunt evident şi în văzul tuturor agresori. Sau care ştiu exact în ce punct al programei au ajuns la matematică, dar nu văd umbra depresiei cum se strecoară deasupra mesei de lucru.
Totuși încearcă și astfel pot ajunge cumva la sursa problemei. Dar când te detaşezi emoţional de copil şi îţi preiei rolul matern sau patern doar în chestiuni administrative (şedinte cu părintii sau cereri de înscriere la grădiniţă/ şcoală), de fapt eşti o verigă lipsă din viaţa copilului tău. Cea parentală, deloc de neglijat, care nu înseamnă doar pupici şi îmbrătişări de revedere, ci şi prezenţă afectivă constantă, necondiţionată.
Ştiu că pare dur, dar emoţional vorbind, nu este o mare diferenţă între a abandona copilul la bunici şi a pleca în Spania sau a abandona copilul pe mâna bonei pentru o carieră în zona aceea metropolitană plină de corporații. Copiii nu sunt doar bugete, achiziţii, nevoi fiziologice sau teme pentru acasă. Sunt şi un cumul de dorinţe, frici, calităţi, defecte, dureri, speranţe, abilităţi speciale sau neputinţe. Rolul nostru nu este doar acela de a le oferi logistica necesară creşterii, ci şi un suport emoţional şi un schelet educativ adecvat personalității lor.
Timpul de calitate cu copiii nu înseamnă aşadar doar teme sau extracurriculare aşa cum greşit cred cei din sistem. Înseamnă disponibilitatea de a găsi împreună soluţii la altfel de probleme decât cele cu “se dau-se cere”. Înseamnă modele sănătoase şi actuale de acţiune (că bunicii nu ştiu, de exemplu, ce e ăla cyber-bullying şi nici că genurile încep să devină fluide), înseamnă să apuci să te şi plictiseşti împreună cu copilul tău. Dar, mai ales, înseamnă că dincolo de “ce am învăţat de la mama/ tata” să existe şi amintiri și altfel de amintiri decât cele cu un continut cognitiv, raţional. Mirosuri, atingeri, emoţii, întâmplări, râsete, imagini care îi va ajuta să se echilibreze în momentele grele.
Nu vă supăraţi pe mine pentru textul de azi! Nu este o încercare de a judeca sau arăta cu degetul ca atâtea altele din zilele noastre! Este doar un semnal de alarmă. Nu abdicaţi de la rolul parental! Este greu, uneori imposibil de strecurat între carieră și multiplele responsabilități care se adună după job, dar este al naibii de important.