- 07/02/2020
Deși ne-a provocat serioase probleme logistice, neașteptata zăpadă din zilele astea s-a dovedit a fi și o fericire. Nu doar că iarna fără ninsoare ar fi fost ciudat de frustrantă, dar cumva albul ei și amintirile atașate se dovedesc a fi într-un fel vindecătoare. Ca să nu mai spun că proba de 100 m la lopată arde calorii mai ceva ca orice aparat de făcut sport.
Așa că ne-am bucurat cum am putut, unii cu activități de fitness, alții doar cu făcutul pozelor și postatul lor în Social Media.
Dar cea mai grea încercare a rămas plămăditul omului de zăpadă din curte, tradiție veche, care datează de când ne-am mutat aici, unde s-a născut veșnicia. N-am scăpat nici de data asta, Cezar a insistat serios, așa că am purces disciplinat la treabă. Sunt o mamă ascultătoare!
Numai că m-am trezit învârtind la un bulgăre, nervoasă și agitată. Deși neaua era perfectă, nu reușeam să-l sporesc. Nimic nu părea a se lipi.
Mi-am amintit apoi că niciodată n-am fost bună la asta. De fapt tata era cel care strângea zăpada cu lopata și construia baza. Apoi tot el rostogolea bulgări mari pentru corp și cap. Nu se simțea prea stăpân pe el, deseori era la fel de agitat și nervos ca mine. Nu-i ieșea, o lua de la capăt. Dar la final, în ciuda ezitărilor, aveam cui să-i implantăm un morcov în cap.
M-am relaxat puțin, dezlegând misterul emoțiilor mele. Ceva, ceva, o ieși, doar sunt născută în aceeași zi cu Brâncuși! Și, cu chiu, cu vai, s-a ridicat un omușor cam pitic și fragil, după posibilitățile și sufletul constructorului:
Am găsit cărbunii de la cel mai recent grătar pentru ochi și nasturi, un morcov ofilit prin frigider și ne-am pus pe ornat. Cezar insista să-i monteze nasul, iar eu m-am trezit reacționând ca o bunică enervantă de parc, precizându-i că nu va reuși, pentru că bulgărele capului este prea fragil și riscă să-l distrugă.
Ce credeți că s-a întâmplat? Am preluat ștafeta și am stricat chiar eu moaca bietului individ, lăsându-l fără jumătate de chip atunci când am înfipt leguma pe post de nas!
Așa mi-am amintit de un episod similar când nepotul meu, care avea pe atunci vârsta lui Cezar, s-a oferit să pună zahăr în cafeaua aflată pe foc și l-am refuzat de teamă să nu se frigă. Evident că am făcut-o eu, m-am ars adică, și am avut apoi de curățat zaharul împrăștiat. Nici Cristi nu a ratat astfel de episoade. Probabil că la el au fost cele mai multe, generate de supraprotecție și anxietate maternală.
M-au luat deci alte gânduri și panici în fața bietului om de zăpadă. Ce fel de mamă și mătușă sunt? Mă dau specialistă cu blog, dar le spun copiilor că nu au puterea de a face un lucru, pentru ca uneori să le arăt chiar eu cum stă treaba cu greșitul?!?
Dar mi-am adus aminte că și mama mea făcea la fel. Mă descuraja la chestii minore, care o puneau în disconfort sau poate că ne puneau în pericol. Totuși, în momentele importante, în care aveam nevoie de confirmarea ei, era acolo cu energia și cuvintele potrivite. Nu le-am regăsit nicăieri după ce am pierdut-o, dar am rămas cu mecanismele pe poziții și cât se poate de funcționale.
Probabil că dacă m-ar fi încurajat în fiecare momențel minor, mediu sau major, opinia ei ar fi devenit nerelevantă pentru mine. Era imposibil să-mi fi ieșit chiar tot, iar încurajarea urmată de eșec și-ar fi pierdut poate credibilitatea.
A reacționa divers aduce autenticitate. În plus, nu suntem supraoameni, este bine să ne alegem adevăratele provocări și lupte. Să conștientizăm că avem limite. Să le cunoaștem. Să știm că uneori găsim forța, alteori nu. Ambele variante fiind acceptabile. Până la urmă multe din bolile omului modern de aici pleacă: vrem să putem orice! Să ni se spună că suntem invincibili, chiar și atunci când este evident că pierdem. Dar drumul spre succes este pavat de eșecuri, de clasicele “lasă că nu-i de tine!”, de critici, de priviri dezaprobatoare. Dacă ne așteptăm doar la aplauze și încurajări, am luat-o pe un drum atât de ocolitor că nu duce nicăieri.
Deci nu știu dacă sunt chiar așa o catastrofă, pentru că i-am încurajat atunci când am simțit că e momentul, contextul, motivul. Și i-am descurajat doar pentru a-i proteja: de foc, de durere, de lacrimi.
Am intrat în casă cu hainele ude și pielea înghețată. Dar puțin mai senină pentru că am lăsat toate emoțiile și fricile care m-au bântuit peste zi amestecate în niște bulgări grei, suprapuși. Tata nu mai poate să-mi facă un om de zăpadă. Eu nu sunt nici pe departe perfectă. Viața nu seamănă cu citatele din cărțile motivaționale sau sfaturile de parenting. Iarna nu-i ca vara. Dar se apropie primăvara.
P.S. Pentru o perspectivă corectă, iată omul de zăpadă în compania lui Dor. A cărui privire spune multe despre emoțiile de care a fost, la rândul lui, încercat! 🙂
