Una dintre metodele care mă ajută să trec peste perioadele grele este să povestesc celor din jur prin ce trec, ce simt, ce aș vrea să se întâmple. Este și motivul pentru care a apărut prezentul blog: în scris este mai terapeutic, pentru că a structura și ambala mesajul în ceva ușor de citit, presupune o simplificare, o bagatelizare, care vindecă în timp real.
Invariabil, în ultima vreme cei care au ghinionul de a mă prinde nevorbită sfârșesc prin a mă întreba la finalul spovedaniei: Dar cum faci să reziști? Cum de mai suporți?
Și, de atâta vreme, încă nu știu ce să răspund. Pentru că nu mi-am pus niciodată problema că fac ceva anume pentru a rămâne pe metereze. Pur și simplu așa se întâmplă.
Cumva zilele astea au fost mai triste ca de obicei. Sâmbătă am ajutat cu o postare comemorativă pe Facebook: singura bunică pe care au prins-o în viață copiii mei, ar fi împlinit 70 de ani. Am tastat poate cea mai frumoasă declarație de dragoste infinită cu nod în gât și degete tremurând. Și am realizat cât de departe este iubirea dintre doi oameni de clișeele cu care suntem bombardați cultural și social.
Duminică, tata a încercat să-mi spună că trebuie înlocuită poza de pe crucea surorii mele care a căzut cu ceva timp în urmă. Am pus deja o alta nouă, iar el a fost cu noi, deci tot chinul de a înțelege ce vrea să-mi explice, mi-a dat de înțeles că nu e bine. Noroc cu copiii care s-au nimerit în preajmă: cel mare a înțeles dincolo de cuvinte ce încearcă să ne spună, iar cel mic i-a amintit dezinvolt că a fost și el cu noi. Revelația a picat oarecum amortizat, dar tot cumplit îmi este să văd cum se pierd de la o zi la alta cuvinte, abilități, amintiri.
Mă uitam astăzi la un filmuleț: o oarecare doamnă în vârstă spunea cum în tinerețe credea că viața va fi roz. Înveți bine la școală, asculți de părinți, faci ce este corect și clar totul va fi bine, aceasta este mantra care ni se bagă în cap prin educație. Dar ulterior și-a dat seama că de fapt viața nu este pentru nimeni roz, toți avem partea noastră de culori mai puțin plăcute. Undeva, peste Ocean, o femeie cu dublul vârstei mele, purtând ochelari cool și șapcă Gap, spune ceea ce învățăm cu toții la un moment dat: că în ciuda faptului că ne străduim să ne fie bine, tot ce ne rămâne deseori de făcut este pur și simplu să rezistăm în fața celor rele pe care nu le vrem, nu le cerem, dar vin oricum.
Tu cum faci față? Că eu încă nu știu cum.