- 24/12/2020
Zurgălăi, colinde, roșu, sclipici, cadouri, brad, cozonac. Dar și umbra nerealizărilor, a lipsurilor, a comparațiilor, a neîmplinirilor. A depresiei, anxietății, a dezechilibrului sau dependențelor.
Acestea sunt sărbătorile de iarnă. Acel moment din an în care numărul oamenilor triști și a gesturilor necugetate cresc exponențial, în care singurătatea se simte monstruos și lipsa bifelor pe lista “rezoluțiilor” doare şi incapacitează.
Am scris an de an despre acest fenomen, în texte care fie au ajuns virale sau au fost ignorate. Dar tot simt că nu fac destul pentru cei care se simt copleșiți de falsul sclipici festiv.
Așa că în memorabilul an 2020 am ales să vă împărtășesc ce m-a(r fi) ajutat pe mine în anii în care am simțit umbra depresiei întunecându-mi gândurile de sărbătoare. Atunci când dorul de cei duși mă omora și puterile încetau să mă ajute. Când îmi țipa sufletul, iar apoi îmi urla și gura pentru că altfel simțeam că-mi explodează corpul.
Este atât simplu: să fac mai puțin. Să găsesc timp și pentru durerea mea în copleșitoarea listă de to do. Să nu-mi suprasolicit forțele cu activități, multe inutile sau nu foarte necesare. Și nici gândurile cu așteptări uriașe, adesea fără sens sau scop. Să nu fac cârnaţi, dacă nu aveam chef. Să nu primesc musafiri, atunci când simţeam că nu vreau. Să le spun copiilor că de Craciun, în ciuda magiei cu Moşul, există şi tristeţe.
Suntem învățați să fim ocupați, să facem, să rezolvăm, să avem. Să fim bucuroşi atunci când ni se spune că trebuie. Și tragem de noi până la epuizare pentru a reuși conform unor standarde uriașe. Nu ne spune nimeni că e ok să-ți dorești mai puțin. Să faci pași înapoi. Să nu reușești din prima. Nici dintr-a zecea. Să zaci pur si simplu. Să sari peste un duș sau peste un task. Să faci chestii care social sunt privite ca frivole, dar ție îți aduc confort sau bucurie. Să fii trist chiar şi atunci când alţii consideră că nu ai motive de supărare.
Vă spun eu, așadar! E ok să fii în derivă, vei găsi calea. E ok să nu-ți iasă, vei rezolva până la urmă speța. E normal să nu poți, îți vei recăpăta puterile. E firesc să nu ai, vei dobândi când va fi momentul. E omenesc să suferi, să greșești, să renunți, să ajungi iar și iar în punctul din care ai plecat. Este justificat să n-ai chef de sărbătoare, mese împărăteşti, moşi generoşi pe barba ta.
Este ok și să-ți dorești intangibilul. Să speri, să-ți propui, să muncești până la epuizare. Dar când durerea interioară devine copleșitoare, primul ajutor pe care ni-l putem oferi este ca pur și simplu să coborâm nivelul așteptărilor și să ne propunem atât cât putem duce la acel moment. Iar dacă devine de nesuportat, trebuie să găsim puterea de a cere ajutor.
Crăciunul poate fi o zi ca oricare alta. Sau una în care doar privim filme proaste sau plângăcioase mâncând fast-food. Trecerea dintre ani se poate petrece în singurătate. Sau cu pisica pusă ca partener festiv la masă, deși servești salată. Fiecare are dreptul să-și trăiască viața și clipele din care este compusă oricum își dorește. Totuși dacă prietenii imaginari te sâcâie cam mult zilele acestea, tinzi să pui pisica pe masă asezonată cu morcovi pe platoul cel bun sau te gândești că ziua de mâine e opțională, ai nevoie de ajutor. Și e ok să-l ceri, doar așa îl vei găsi!
Aminteşte-ţi aşadar că oricât de greu e azi, mâine, poimâine sau răspoimâine, la anul sau peste un cincinal, poate fi bine. Atât de bine, încât îţi vine să te întorci în timp şi să te feliciţi că ai rezistat vremurilor grele. Şi v-o spune cineva care deja s-a îmbrăţişat pentru asta.
Sursă foto (cu șocul de rigoare că am găsit așa ceva via Google): https://metro.co.uk/2015/10/19/ever-wondered-why-people-eat-cats-weve-found-out-5449343/