Vă amintiți de celebra sintagmă e educației comuniste cu brânza bună în burduf de câine? Mai toți părinții auzeau la școală același refren despre copiii lor, care erau niște lactate de calitate în recipiente rele. Mi-aș fi brodat pe uniformă această mostră de înțelepciune populară, atât de mult îmi plăcea!
Ce însemna brânza bună în burduf de câine? Că o persoană ar putea mai mult, ar avea potențial, dar nu vrea să învețe, să exerseze, să progreseze.
Întotdeauna era vina copiilor, nu a sistemului rigid, nu a profesorilor care se poziționau excesiv de sus pe scara autorității, nici a părinților care obțineau întotdeauna feedback unidirecțional, de la cadrele didactice, uitând să-și întrebe și copiii dacă întâmpină piedici sau greutăți.
Într-o oarecare măsură abordarea continuă astăzi. Bine, nu mai e doar vina copiilor, acum e și cea a părinților! Nu mai auzim de burduf, ci strict cuvinte din sfera educativului. Dar toate problemele de comportament sau de învățare își au cauzele acasă.
Deși noi, părinții nu putem controla dinamica grupurilor din afara casei noastre, nu putem suplini motivația profesorilor și, implicit, a elevilor, nu putem gestiona stimulii care generează răspunsuri pentru care nici măcar nu există încă scenarii.
Eu nu încerc să spun că avem cu toții niște îngerași cuminți acasă, care se transformă în creaturi monstruoase odată ce ajung pe băncile școlii, în parcuri sau pe terenurile de sport. Și poate vina multor părinți este tocmai aceea că le cer să fie excesiv de cuminți și regulamentari exact acolo unde ar trebui să le permită să-și mai dea și în petec.
Dar am văzut o dată în plus, zilele acestea, că atunci când adultul, profesorul, antrenorul, mentorul este prezent și mental, nu doar fizic, știe ce are de făcut, are tărie de caracter, fiind ferm, fără să fie isteric, caută soluții, încearcă în mod continuu, atunci și copiii sunt motivați, se conformează și fac mult mai mult decât te-ai aștepta. Devin o brânză bună nelimitată, care își depășește cu mult recipientul cu volum predefinit, oricare ar fi acesta.
Copiii au nevoie de reguli, dar și de o comunicare clară și pe înțelesul lor a ceea ce au de făcut, a așteptărilor privitoare la rezultate, a consecințelor, a măsurilor de remediere. Au nevoie de instrucțiuni inteligibile privitoare la sarcinile de lucru. De adulți implicați în proces, care trag alături de ei. Și care le mobilizează întreaga paletă de emoții: puțină frică, bucurie, nerăbdare, uimire, dezamăgire, apreciere. De umor și momente de severitate. Dar, mai ales, de atenție constantă, altfel simt că nu este important ce au de făcut.
Piedici vor apărea oricum, pentru că învățarea nu poate fi liniară, altfel ar fi limitată. Iar în momentele de ruptură sau criză, copiii au nevoie de modele de acțiune potrivite. Altfel rămân în blocaj.
Toate acestea vin de la adulți. Profesori, părinți, antrenori, consilieri. Burduful suntem noi, cei mari din jurul lor.
Au fost niște luni grele, dar sunt profund recunoscătoare pentru că mi-au arătat că încă mai există profesioniști, oameni care știu ce au de făcut și de la care simt că am și eu mult de învățat. Exact când începusem să disper, crezând că visez la cai verzi pe pereți!🙏🏻