Educatie

Scapă cine poate!

Din martie 2020 lumea a luat-o razna într-un mod pe care nu și-l inchipuiau decât cei cu o imaginație foarte bogată. Tot de atunci lucrurile s-au mișcat într-un ritm amețitor, pe care l-ar fi crezut posibil poate doar cei foarte optimiști. Știința, tehnologia, relațiile de muncă, reziliența noastră, toate au căpătat noi valențe și puteri. Dar sunt cel puțin două lucruri care au rămas la fel: prostia și autosuficiența umană. Prostia e clasică și endemică. Se va perpetua agresiv și progresiv atât timp cât proștii găsesc ușor canalele de comunicare, adepții și parteneri de discuție pe care să-i coboare la nivelul lor. Iar autosuficiența rămasă nu ajută deloc. Aș defini această trăsătură aproape generalizată ca fiind prostia școlitului, a celui care are senzația că le știe pe toate doar pentru că a învățat mai bine ca alții la școală și are o diplomă universitară. Proștii de rit nou sunt cei care văd cu ochelari de cal, doar bula lor confortabilă. Care nu înțeleg mecanismele sărăciei. Care nu au memoria recentă sau își amintesc realitatea prin imagini perimate de propriile ...
Citește mai mult »

Copiii chiar trebuie salvați!

Prin februarie anul acesta, pe când am fost carantinată din motive de Covid în familie, am avut un maraton de Netfix. Printre serialele văzute atunci a fost și Rita, o serie produsă în Danemarca, despre o profesoară destul de atipică chiar și pentru sistemul lor de educație. Filmul nu-i vreo capodoperă, dar este interesant de văzut tocmai pentru că ilustrează destul de bine școala nordică cu bunele și relele ei. Întrunul dintre episoade, personajul principal primește din partea consilierei psihologice o întrebare care o macină vreme îndelungată, pentru că i se pare fără de răspuns: de ce a ales meseria de dascăl? Abia după multe analize și întâmplări mai mult sau mai puțin fericite, Rita își răspunde: s-a făcut profesoară pentru a salva copiii de proprii lor părinți. Care deși uneori sunt bine intenționați, reușesc de minune să-și chinuie odraslele până la traumă. Mi-am adus aminte de vorbele ei aseară, când am citit că un jurnalist român a avut o replică similară, într-o discuție avută cu actualul Ministru al Educației. “Să-i scăpăm pe copii de părinții lor! Asta ar trebui ...
Citește mai mult »

Confuzii autohtone

Există în mentalitatea românilor (cel puțin) trei confuzii păguboase care se perpetuează de la generație la generație și ale căror efecte par a fi tot mai vizibile. Încurcăm astfel: Talentul cu “atitudinea” În spațiul mioritic talentul este identificat adesea prin aparențe. Adicătelea unul care are tupeu, se agită mai mult ca alții, se bagă în față se cheamă că este bun în ceea ce face. Cunoașteți personajele, sunt multe prin firme, pe terenurile de sport, prin grupurile de acțiune, la televiziune și, mai ales, în Social Media. Doar că talentul este mult mai mult decât atât: un cumul, adesea subtil, de abilități fizice, psihologice, morale, dintre care unele la care adesea nici nu gândim. Cel adevărat se lasă șlefuit, construit și se demonstrează în timp. Nu se arată întotdeauna evident, spectaculos. Și, contrar opiniei publice, nu este ușor de pus pe drumul spre succes. N-ar trebui să ne mirăm, așadar, că mulți dintre cei cu adevărat talentați își caută devenirea dincolo de granițe. Ochii noștri sunt furați adesea de speculanți care prind contexte favorabile și având ceva abilități sociale par ...
Citește mai mult »

Balauri și săbii

Văd cam des părinți care încurajează un comportament evitant în relațiile interumane ale copiilor. Probabil și vouă vă ajung pe la urechi mesaje precum: “nu-mi dau copiii la o școală de stat pentru că sunt prea mulți în clasă și bullyingul nu poate fi controlat.” “Nu mai ies cu prietenul x pentru că odorul lui e violent cu al meu!” “Nu mai mergem la locul de joacă din parc pentru că e plin de needucați!” Este firesc să ne protejăm copiii. Iar comportamentul evitant chiar ajută atunci când vine vorba despre pericole fizice: ne oprim la culoarea roșie a semaforului să nu ne calce mașina, țipăm “stop!” când vedem pe cineva că se apropie de o potențială primejdie, descurajăm comunicarea cu persoane străine. Dar dezvoltarea personală se creează prin interacțiuni cât mai variate. Omul este ființă socială, deci avem nevoie de apartenența, suportul și validarea grupului. Dacă de foc, gropi, mașini sau necunoscuți trebuie să ne ferim toată viața, de profesori, șefi, colegi, prieteni, parteneri nu o putem face. Și cu cât vom cunoaște mai multe tipologii ...
Citește mai mult »

Pentru o viață sănătoasă renunțați la ego de cel puțin trei ori pe zi

Despre Ego trebuie să spunem numai de bine. Altfel îl apucă furia narcisică și vai de cine îi iese în cale! Ego-ul este acel cumul de identități pe care ni le creăm pentru a supraviețui social. Este sinele fals, zic psihologii, este îndepărtarea de Dumnezeu, zice religia. Este bun și rău, util și distrugător. Dar oricum ar fi, simpla lui conștientizare ne așează pe drumul către echilibru. Cum recunoaștem Ego-ul? E mai simplu decât pare pentru că pornește de la banalul pronume EU. În parenting se ivește atunci când părintele se lasă purtat de propriile dorințe, așteptări care să-i satisfacă nevoia de statut și uită de cele reale ale copilului: eu vreau să iei note bune (nu neapărat să înveți constant și mult), eu vreau să iei premiu (nu neapărat să-l și meriți), eu vreau să te porți frumos să nu mă faci de râs, deci nu mă interesează starea ta emoțională. Părinții dominați de ego folosesc mult acest pronume. “Eu știu mai bine”, “eu la vârsta ta eram zmeu” sau, celebrul, “pentru că așa zic eu!” Inutil ...
Citește mai mult »

Suntem mai mult decât credem că suntem

Actualele discuții despre sănătatea mentală în contextul performanței sportive sunt atât de normale încât puțini le pot percepe ca atare. Faptul că niște oameni care fac lucruri incredibile au momente de neputință ar trebui privit ca ceva firesc: nimeni ne este mai presus de condiția umană, chiar dacă mulți o ridică la un nivel intangibil maselor. Dar cei care te pun pe piedestal sunt și cei dispuși să arunce apoi, dezamăgiți, cu gunoi spre chipul tău cioplit. Și asta este normal atât timp cât o facem de secole și nu ne potolim. Oricum, retragerea unei gimnaste mari de la Olimpiadă ne arată, de fapt, o lecție uriașă de viață: Marele pericol care pândește asupra sănătății noastre mentale este să credem că suntem ceea ce realizăm la un moment dat. Sportivii se identifică prin performanțele lor, oamenii de afaceri prin cea mai generoasă cifră de afaceri obținută, părinții prin diplomele copiilor, femeile prin tinerețe și frumusețe. Cât timp realizezi, ești. Când lași garda jos, devii altceva, imposibil de iubit, prețuit, respectat. Dar viața este o călătorie, nu o destinație. E ...
Citește mai mult »

Inflație de premianți

Sfârșitul anului școlar aduce cu el o mare de poze cu diplome și coronițe postate pe Facebook și Instagram. Ne mândrim cu elevii noștri și cu rezultatele lor, culmea într-un sistem de educație pe care ne este tot mai greu să-l înțelegem sau să-l prețuim. Și pe bună dreptate. Văd mulți copii isteți și muncitori. Dar aud, totodată, de sfintele meditații încă din ciclul primar. Da, acela care are ca scop alfabetizarea! Iar cei care iau notă decentă la un examen național, oricare ar fi el, fără pregătire suplimentară intensă, au devenit rara avis. În acest context, în care performanțele școlare sunt aduse de un sistem paralel și sunt intens sponsorizate de părinți, devine anormal de firesc ca la final de an școlar să vedem doar coronițe și diplome care atestă că suntem cu toții atât de buni, încât nici nu mai putem departaja valoarea. Toți suntem câștigători! De fapt perdanți. Pentru că realitatea este și ea paralelă cu percepția generală: statisticile seci ne arată că în țara cu cei mai mulți premianți educația este codașă, iar momentul ...
Citește mai mult »

A renunța nu înseamnă a pierde

Facebook mi-a amintit azi de un filmuleț realizat la finalul clasei a patra, în care copilul meu cel mare își prezenta cariera previzionată a fi în 2023. Recunosc că acum 8 ani, 2023 părea foarte departe. Astăzi realizez cât de atroce și crud trece timpul. Oricum, sunteți sau nu curioși despre ce meserie credea el că va avea peste nici doi ani, eu tot vă zic: ar fi vrut să fie programator. Înregistrarea video cu pricina ni-l arată așa cum este dintotdeauna: dezinvolt în fața camerei, spunând mesajul din prima, fără script prealabil, cursiv, fără mari emoții. Era deja premiant cu trupa de teatru din care făcea parte, dar și foarte pasionat de tehnologie. Drumul ales, însă, nu a fost deloc drept: la liceu nu a mers la mate-info ci la bilingv socio, dorindu-și mai întâi să dea la Drept, a cochetat în continuare cu actoria, a ajuns să facă radio, iar acum, că-l termină cu brio, majoritatea facultăților la care a aplicat afară și l-au acceptat sunt în zona de Project Management IT. Cel mai probabil va ...
Citește mai mult »

Rolul social al criticii

Se vorbește din ce în ce mai mult despre hate. Care ar fi mai mult decât un feedback negativ. Și care constituie o prezență tot mai pregnantă în viața noastră reală, dar mai ales în cea virtuală. Este natural să percepem critica, indiferent de natura și profunzimea ei, similar unei amenințări și să reacționăm apărându-ne. Dar toți oamenii de succes recunosc că au fost asaltați și uneori chiar copleșiți de critici. Deseori injuste, părtinitoare, ucigătoare. Și că au reușit în ceea ce și-au propus ridicându-se peste ele și mergând mai departe. Se întâmplă asta din două motive: în primul rând omul obișnuit, ca să nu spun mediocru, observă greu talentul în fază incipientă. Abia când îl văd finisat, sclipitor, se prind că era ceva special acolo încă de la început. De aceea se grăbește să critice, pentru că nu înțelege. Apoi, în orice grup social, indiferent de regn, este nevoie de exemplare puternice care să asigure supraviețuirea. Cum omul a devenit un animal guvernat de legi, nu ne mai putem arăta supremația cu pumnii. Dar ne batem în vorbe, ...
Citește mai mult »

De ce performanța rămâne o raritate în România?

Sportul autohton se zbate în mediocritate. Cu câteva excepții notabile și cumva individuale, nimic nu mișcă pe drumul spre podiumuri și lauri. Școala românească se scaldă, la rândul ei, între vechi și nou, tot mai departe de scopul și utilitatea sa. Afacerile românești sunt într-o majoritate covârșitoare bazate pe un model de funcționare în care contează profitul imediat și nu durabilitatea construcției. Dropshipping este noul imn, salariul minim pe economie și tonurile de gri, vechiul reper. Ar fi absurd să ne mirăm că ne ținem vârtos de locurile din coadă. Totuși, ca orice mediocru veritabil, noi negăm statut, proclamându-ne de fapt extrem de valoroși. Păi cine o mai are pe Halep, o mână de olimpici la matematică și un unicorn ca noi? Suntem buni, dar pururea persecutaţi! Performanța nu este nici măcar un vis în România. Pentru că a visa la ceva înseamnă să-i percepi, chiar și vag, coordonatele. Iar să purcezi la treabă e și mai greu, necesită schimbări, trudă, lacrimi și sudoare. Ce ne lipsește așadar? În primul rând mentalitatea. Performanța înseamnă repere clare, obiective, creativitate în a depăși ...
Citește mai mult »