Educatie

Jobul nostru

Văd în jurul meu foarte mulți părinți stresându-se excesiv pentru abilitățile școlare ale copiilor lor. Adică învață la matematică în timpul liber pentru a îi putea ajuta la teme, conspectează la biologie, sunt activi în grupuri online de suport școlar, au instalate aplicații didactice pe telefon. Și nu știu cum să le spun că nu e  tocmai jobul lor. Școala este importantă, totuși reprezintă 100% responsabilitatea copilului. Iar ajutorul trebuie oferit doar atunci când acesta este în mod evident depășit de situație. Și e mai util apelul către profesioniști. Jobul parental este acela de a urmări evoluția copilului, de a încuraja, motiva. Implicarea excesivă a părintelui în activitățile școlare uzuale scade în mod drastic încrederea în sine a copilului și capacitatea acestuia de a dezvolta abilități noi. Treaba noastră este să-i învățăm viața. Adică elemente de nutriție și cum să își prepare singuri un meniu simplu, elemente de igienă a spațiului de lucru/ joacă/ somn, abilități de a planifica o activitate și, mai ales timpul alocat ei, de a bugeta și economisi bani, de a face față provocărilor ...
Citește mai mult »

Copiii trebuie să știe câte puțin din toate

Știți care a fost cel mai greu capitol din toți anii mei (mulți) de învățat la Pedagogie? Educația morală. Adică a acelor mecanisme care țin de un comportament uman corect, etic, bazat pe normele sociale acceptate. Pe cât ne este de simplu să vorbim despre moralitate, pe atât este de complicat să stabilim o linie clară care să delimiteze ceea ce este acceptat de ceea ce este inacceptabil, ceea ce este moral de ceea ce este imoral, ceea ce este corect și ceea ce este incorect în exercitarea rolului nostru social. Știu că vorbele care deschid acest text vor da apă la moară celor care consideră că nu sunt foarte interesată să respect normele respective și de aici dificultățile mele. Dar acestora le spun nu doar că nu este foarte morală observația lor, dar e și foarte ipocrită. Omul greșește, o spun psihologia, religia, literatura, simțul minim al observației. Acesta este și motivul pentru care a apărut preocuparea de a educa masele. Păcate facem toți, doar că numai unii le conștientizează. Și doar aceștia sunt capabili să evolueze ...
Citește mai mult »

Despre alegeri de carieră

Am citit azi pledoaria unei mame a cărei fete este pasionată de limba latină, dorindu-și cu ardoare o carieră didactică în domeniu. Doamna în cauză fiind supărată că se încearcă marginalizarea acestui obiect de studiu în noile propuneri de planuri cadru ale Ministerului Educației: “Când fiica mea a ales Colegiul Național „Sf. Sava”, Filologie, fugea de matematică. În câteva luni, descoperea o nouă dragoste: limba latină. După doi ani de olimpiade naționale câștigate și nenumărate ore descifrând textele clasice, visul ei a devenit clar – să urmeze o facultate de limbi clasice și să devină profesoară. Doar că în propunerile de planuri-cadru ale Ministerului Educației, limba latină nu mai figurează ca disciplină obligatorie (cu excepția liceelor teologice), ceea ce înseamnă că există riscul ca fiica mea, odată devenită profesoară, să nu mai aibă cui să predea.” Nu discut acum despre necesitatea studierii latinei, oricum sunt altele care ar trebui scoase prioritar, dar nu e politic eficient să se vorbească despre elefantul uriaș din încăpere, așa că privim spre victime colaterale: latină, istorie, geografie. Ci despre alegeri de carieră: ...
Citește mai mult »

Trei răspunsuri pe care le datorăm copiilor noștri:

De ce se enervează părinții la teme? Sigur vă este cunoscută scena: o problemă de matematică încurcăreață, un copil confuz și un părinte agasat stând la aceeași masă. Rând pe rând vor ieși scântei, lacrimi, vorbe grele, pagini rupte din caiet. De ce nu putem fi calmi atunci când ne ajutăm copiii cu neputințele școlare? Pentru ca ne bântuie propriile noastre vechi imposibilități. Educația din vremurile acelea era o traumă continuă, cu prea multe conținuturi, deseori aberante și cu profesori deconectați emoțional, unii până spre patologic. Apoi modelul parental pe care îl urmăm acum era același atunci: adulți obosiți, stresați, încurcați de propriile probleme cotidiene, mult mai dificile, nevoiți să redevină copiii puși în încurcătură de o chichiță aritmetică. De aceea ne pierdem cumpătul: pentru că nu am avut modele care să-l fi ținut sau măcar să-l fi căutat în mod eficient. Pentru că deseori nu ne ies nici nouă rezolvările și e greu să recunoaștem asta. Pentru că nu ne-au plăcut temele niciodată și nu putem recunoaște asta. Pentru că ni se pare că ne învârtim în același cerc ...
Citește mai mult »

Noaptea în care am înțeles

Aseară am fost la unul dintre cele mai așteptate meciuri ale sezonului: FCSB – Manchester United. Care s-a terminat previzibil, cu o victorie (mai categorică decât o arată scorul) a echipei engleze. După o primă repriză greu de urmărit, dar dusă optim la final de ai noștri, a urmat o a doua care ne-a arătat că, de fapt, atât putem: să ne apărăm cu toate forțele, sperând la un scor nul. În ciuda comentariilor auzite în jur, diferența de valoare dintre gazde și oaspeți a fost evidentă încă de la început. Dar nu doar atât. Și mai evidentă a fost diferența de cultură managerială. Este un spectacol în sine să vezi jucătorii de afară pregătindu-se de meci. O demonstrație de eficiență și organizare, de profesionalism și cult pentru reguli. Nimic nu îți dă senzația de ierarhie, ci doar de colaborare. Totul a avut sens pe parte englezească. Multe au părut haotice la noi, inclusiv schimbările. Dar revelația mea a fost alta. Mulți dintre jucătorii noștri, mă refer la cei născuți – crescuți aici, au în ADN mentalitatea românească “las-o ...
Citește mai mult »

2 din 3 elevi se plictisesc la școală

Acesta era titlul de pe burtiera unei televiziuni de știri care mi-a atras atenția zilele trecute. Fiind vorba, evident, despre școlile publice de la noi. N-am apucat să văd reportajul, dar am citit ulterior că s-a făcut un studiu prin liceele patriei, iar concluzia este că situația necesită îmbunătățiri. Surprinzător rezultat… Nu voi comenta asupra studiilor care se fac în prezent, nici despre faptul că sunt mai degrabă dezbătute de publicul larg decât de specialiști. Am să fac totuși niște precizări despre plictiseala elevilor de la școală: În primul rând trebuie să ținem cont că vorbim despre educația de masă. Adică despre niște instituții în care intră o multitudine de tipologii umane și sociale. Chiar dacă la liceu, de exemplu, vorbim despre o selecție bazată pe niște rezultate școlare, tot avem o varietate mare de elevi, unii care au acasă părinți cu același nivel intelectual, alții care nu au acest noroc, unii care au abilități native de a învăța anumite materii, alții care fac eforturi uriașe de a compensa lipsa lor, unii care au acces la variante de pregătire ...
Citește mai mult »

Brânza bună și burduful de câine

Vă amintiți de celebra sintagmă e educației comuniste cu brânza bună în burduf de câine? Mai toți părinții auzeau la școală același refren despre copiii lor, care erau niște lactate de calitate în recipiente rele. Mi-aș fi brodat pe uniformă această mostră de înțelepciune populară, atât de mult îmi plăcea! Ce însemna brânza bună în burduf de câine? Că o persoană ar putea mai mult, ar avea potențial, dar nu vrea să învețe, să exerseze, să progreseze. Întotdeauna era vina copiilor, nu a sistemului rigid, nu a profesorilor care se poziționau excesiv de sus pe scara autorității, nici a părinților care obțineau întotdeauna feedback unidirecțional, de la cadrele didactice, uitând să-și întrebe și copiii dacă întâmpină piedici sau greutăți. Într-o oarecare măsură abordarea continuă astăzi. Bine, nu mai e doar vina copiilor, acum e și cea a părinților! Nu mai auzim de burduf, ci strict cuvinte din sfera educativului. Dar toate problemele de comportament sau de învățare își au cauzele acasă. Deși noi, părinții nu putem controla dinamica grupurilor din afara casei noastre, nu putem suplini motivația profesorilor și, ...
Citește mai mult »

Iluzia fericirii

Unul dintre conceptele aduse relativ recent în spațiul organizațional a fost fericirea la locul de muncă. Managementul modern avea până atunci ca indicator de urmărit satisfacția angajaților, adică ceva bazat pe elemente măsurabile. Fericirea, știm cu toții, este o stare supremă și subiectivă. Satisfacția reprezintă un nivel optim, obiectiv. Încă de când a apărut am contestat intens această idee, a introducerii unui concept mai degrabă filozofic în fabrici, uzine, birouri. Oamenii nu pot, nu trebuie și nu au de ce să fie fericiți tot timpul la muncă. Este o utopie să ne închipuim că poate cineva să susțină o stare de bucurie măcar 30-40% din timpul de lucru. Un job normal presupune de regulă multă rutină, deci plictiseală. Apoi frustrări inerente legate de rezultate sau relațiile interumane. Potențiale mici sau mari crize. Neprevăzut, deci anxietate. Și realizări, deci clar și momente înălțătoare! Dar câte? În plus scopul de bază al relațiilor angajat-angajator sunt banii. Unul îi primește, oferind muncă, altul primește munca și oferă banii. Iar aceștia chiar nu aduc fericirea, orice vi s-ar zice. Rezolvă nevoile de ...
Citește mai mult »

Motivaționalul zilei

Știrea zilei vine din India, unde un cuplu a deschis o clinică de înfrumusețare unică în lume. Cei doi soți și-au construit afacerea pe o mașină a timpului care te întinerește, fără efecte adverse sau durere, cu până la 40 de ani. Ați citit bine: oamenii au declarat că au importat din Israel un aparat cu ajutorul căruia se poate călători în timp, întinerind astfel în mod remarcabil. Și întreaga strategie de promovare s-a învârtit în jurul unei femei de 60 de ani care a ajuns să arate de 21 folosind miraculoasa mașinărie. În caz că vă întrebați, cea mai mare sumă cheltuită de clienții ascuțiți la minte și generoși la portofel a fost de 21.000 de dolari. Abia după vreo cinci ședințe doamna în cauză s-a prins că nu prea e treabă bună cu aparatul importat din Israel. Cei doi antreprenori indieni au reușit să câștige 4.000.000 $ din afacerea cu pricina, până când au început reclamațiile la Poliție. Pare stupid de-a dreptul ca cineva să creadă că există o mașină a timpului care te întinerește. Dar ...
Citește mai mult »

Diplome pe profit

Pe când copilul cel mare era școlar mic, moda concursurilor școlare scăpase zdravăn de sub control. Se vorbea deja despre portofoliul educațional al elevului, așa că în numele acestui concept mirabolant, cadrele didactice ne sugerau (ceea ce știm cu toții că în grup devine o presiune) să le bifăm pe toate. Și erau multe! Deveniseră așadar o adevărată demență în care toată lumea părea a câștiga ceva, mai puțin copiii care erau tot mai stresați, obosiți și tracasați ca aproape săptămânal să treacă prin emoțiile unor competiții. Și, mai ales, prin presiunea clasamentelor de final și a împărțirii de trofee. Am și acum o cutie uriașă cu diplome și medalii pe care noi am plătit mulți bani, iar Cristi multe emoții inutile. Inițial am spus pas la multe dintre ele. Dar sistemul era șmecher, bine pus la punct. După fiecare etapă apărea validarea: “ai luat aur/argint/ bronz la etapa a doua a concursului X”. Evident că la următorul concurs voiau toți din clasă în speranța că vor fi și ei campioni medaliați! De fapt din toată nebunia ...
Citește mai mult »