Educatie

Ani lumină

Am lipsit o vreme, abia aștept să vă povestesc. Dar până îmi fac ordine în gânduri, bagaje și fotografii, vă zic despre altceva: Citind știrile departe de țară, vezi mult mai clar cât de măruntă este mentalitatea autohtonă și de ce ne învârtim în cercul sărăciei de atâta amar de vreme. Nu am inventat noi corupția, nici traficul de influență, cu atât mai puțin abuzul, fiind de fapt un popor destul de pașnic. Dar avem talentul de a le ridica la rang de artă, de a le îmbrăca în mantia unor calități umane desăvârșite, deși vorbim despre tare de caracter în cea mai pură formă. De multă vreme se discută despre neregulile, ca să nu spun absurdul situației, dintr-un liceu bucureștean cu predare în limba germană, unde există examen de admitere încă de la clasa pregătitoare. Copii de 6 ani fac meditații intensiv pentru a accede la această Mecca educațională, fără de care ar fi doar niște elevi banali, ca toți ceilalți de vârsta lor, condamnați la mediocritate. Sunt ironică, dar snobismul educațional nu merită altă abordare. Cel mai ...
Citește mai mult »

Apologia traumei

“Traumă” ar trebui declarat cuvântul deceniului. Este cu siguranță cel mai folosit cuvânt și cea mai invocată cauză a tuturor problemelor noastre. În parenting fugim de posibile traume ale copiilor. La școală ne temem de inerentele situații traumatizante. Ne “anesteziem” emoțiile cu pastile sau experiențe. Cumpărăm cărți, programe, soluții minune contra traumelor. Mergem la psiholog, psihiatru preventiv. Dar trauma tot lovește. Și mai nou aflăm că se stochează în păr, în dinți, călătorește mental de la o generație la alta, capătă mutații. Dintre toate relele din lume, pare a fi cea mai mare și mai tare. Departe de mine gândul de a combate ideea că traumele există și ne afectează. Dar dacă până acum situațiile cu potențial de a le induce erau unele serioase: doliu, despărțiri, boli incurabile, abuzuri grave, acum pare că trivializăm durerea. Iar situații banale de viață: mici conflicte, eșecuri sau nepotriviri, au devenit de neconceput în cotidianul nostru. Viața ne pune în situații diverse, iar cei cu care interacționăm au și ei luptele lor de dus. E greu de crezut că nu vom întâmpina conflicte, ...
Citește mai mult »

Singura certitudine

Copilul cel mic a trecut printr-un nou episod de viroză, deci a lipsit de la școală două zile. Din fericire s-a refăcut rapid, dar de fiecare dată când absentează am aceeași senzație grea că nu vom reuși să recuperăm tot ce se predă la școală. Ritmul este oricum amețitor, dar când ești cu bateriile descărcate devine deja copleșitor. Este mult mai mult, mai greu, mai complicat decât îmi amintesc că era în urmă cu un deceniu la copilul cel mare. Și când aud părinți care raportează lucru suplimentar intens, deja mă ia cu panică. Apoi îmi amintesc de tonele de cursuri făcute în facultate. Știți ce spuneau toate? Că educația este un proces permanent. Că, întradevăr, omul cât trăiește învață. Nimeni nu poate duce ritmul acesta dement la infinit. În plus, aglomerarea de concepte, de algoritmi, de operații fără pauze în care pur și simplu să se întrepătrundă, să se așeze, duce doar la suprasolicitare și, în mod firesc, la uitare. Și abandonare. Reticență la a mai învăța ceva nou. Deci, în mod firesc, rigiditate în a accepta idei ...
Citește mai mult »

De ce sunt oamenii răi?

Ianuarie este o lună grea, care vine după sclipiciul și cheltuielile extreme ale lui decembrie. Poate de aceea vedem revărsând-se pe Internet valuri de ură generate de motive inventate, pe străzi au început proteste pe care nimeni nu le-a văzut venind, iar oamenii din jur sunt mai ursuzi și abrupți în reacții. Am stat așadar și m-am gândit ce îi mână pe cei agresivi în lupte care n-au o justificare logică? De ce aleg oamenii să fie răi, când ar putea să aleagă să fie buni? Sau măcar să-și vadă de treaba lor, asta în caz că au una… Și am găsit niște posibile răspunsuri: În primul rând oamenii sunt răi pentru că vor și pot. Este atât de simplu, și atât timp cât le permitem, vor continua să fie toxici, agresivi, agasanți. Apoi sunt răi pentru că sunt nevindecați. Traumele prin care trecem și pe care nu le depășim sau procesăm într-un mod sănătos, ne modelează comportamentul și uneori chiar caracterul. Multe dintre interacțiunile nefericite cu cei din jur sunt, de fapt, o succesiune de reacții declanșatoare și ...
Citește mai mult »

Rețeta mediocrității

Aș fi vrut să vă scriu azi despre ghetuțe, daruri, generozitate. Dar am făcut imprudența de a citi presa și mi-a trecut cheful de Seninia. Printre vești care mai de care mai apăsătoare, am aflat că rezultatele elevilor români la testele PISA sunt un pic mai proste decât au fost până acum. Adică dezastruoase oricum. Nu ne trebuie o evaluare globală să realizăm că lucrurile sunt în continuu picaj. Există în continuare un decalaj uriaș între mediul rural și cel urban, o problemă greu de gestionat privind resursele umane, digitalizarea înseamnă încă un proiector și un laptop la catedră, conținuturile par desprinse din vremurile lui Creangă. Se tot implementează chestii care nu au un suport științific, se evaluează eficiența lor după ureche, disciplina a devenit un deziderat utopic. Practic școala românească a devenit un cobai gras și bătrân care aleargă absurd pe o rotiță de lemn. Și acum vine bomboana de pe colivă: actualul ministru al educației admiră, în acest context, reziliența sistemului. Asta era de observat în toată catastrofa, că nu picăm abrupt. Numai că de pe penultimul ...
Citește mai mult »

Cea mai importantă abilitate pentru viitor

Cred că nu mai există dubiu: inteligența artificială face deja parte din viața noastră și va avea o pondere din ce în ce mai mare. Piața muncii se va redefini, învățarea își schimbă coordonatele, vom fi asistați de roboți în domenii pe care nici măcar nu le vedem venind. Informația este de mult la doar un click distanță. Iar arta devine, și ea, subiect de discuții aprinse în contextul autorilor virtuali. Cum ne pregătim copiii pentru viitor? Care va fi cea mai importantă deprindere? În mod cert cele care vor conta din ce în ce mai mult sunt abilitățile pur umane, iar inteligența emoțională devine cea mai de preț. Ca părinți, suntem convinși că ne pregătim copiii pentru războaie ale minții și forțelor fizice. Că trebuie să îi învățăm arta manipulării, a alianțelor feroce, a luptelor atroce. În realitate, astfel le așternem drumul pentru a se implica în luptele altora. A se lăsa manipulați. A fi soldați mediocri pe fronturi absurde. Într-o lume în care se vorbește tot mai mult despre depresie, anxietate și singurătate devenite pandemice, nu mușchii sunt ...
Citește mai mult »

Nu există frumos fără urât, bine fără de rău și viață fără de moarte

Cu ceva timp în urmă am primit un comentariu foarte urât la una dintre poveștile mele, cea cu ariciul, care este inspirată chiar dintr-o pățanie reală din curtea noastră. Nu mă deranjează critica, mai ales că online generează trafic, iar eu am mereu cuvintele la mine să răspund corespunzător. Dar nu voi publica niciodată comentarii care conțin cuvinte jignitoare sau opinii răutăcioase deoarece consider că acestea nu au ce căuta la subsolul poveștilor mele. Dar ce necaz avea? Practic cititorul respectiv m-a catalogat drept o nebună sadică pentru că mi-am permis să scriu o poveste care, deși se încheie într-o notă pozitivă, trece cumva printr-o gamă mai largă de emoții. Tocmai pentru că am crescut cu “Puiul” lui Brătescu-Voinești, încerc să evit finalurile triste. Îmi amintesc că plângeam de mi se înnodau lacrimile în barbă când auzeam că pasărea își abandonează puiul rănit, mi se părea incredibil de trist și nedrept. Totuși acum, ca adult, știu că atunci când am de luat o decizie, trebuie să aleg sacrificiul cel mai mic. Că în viața reală dreptatea devine uneori ...
Citește mai mult »

Furia și deconectarea – două arme puternice

Natura ne-a dat tot ce ne trebuie pentru a supraviețui. Atunci când riscăm să ne lovim avem instinctul de a ne feri, dacă auzim un zgomot prea puternic ne acoperim urechile. Scuipăm ce nu ne place, ne protejăm ochii de lumină puternică. Oftăm pentru a trage aer adânc în piept. Emoțional avem același instinct de a ne depărta fizic și mental de situațiile care ne fac rău. Să punem distanță, să evităm. Să simțim prin furie ceea ce ne încalcă limitele. Să “mirosim” toxicitatea. Cu toate acestea pare că educația ne pregătește de abuz. Trebuie să ascultăm de persoane imature emoțional, ba chiar să le respectăm, dacă au o poziție de autoritate. Nu avem voie să ne pocnim agresorii, deși, poate o merită și ar fi cea mai scurtă rezolvare. Suntem categorisiți drept “sensibili” sau evitanți dacă ne retragem din discuții aberante, care nu duc nicăieri. A fi politicos, devine astfel calea sigură de a fi victimă. Văd în jurul meu la fel de mulți adulți neterminați ca și în copilăria mea. Care își câștigă statutul social nu prin ...
Citește mai mult »

Pe cale de dispariție

Sunt lucruri care au pus stăpânire pe noi, oamenii. Consumăm obsesiv, avem prea multe opinii, care generează infinite dezbateri, criticăm chiar și ce nu cunoaștem. Ne luptăm pentru mize insignifiante cu care pierdem timp și energie. Țipăm mult, tare, inutil. Și lucruri care dispar încet-încet, devind mai întâi desuete. Dar care ne vor lipsi mai mult decât ne putem închipui. Primul pe lista “dinozaurilor” este curajul. Și nu mă refer la ticăloșia de a acționa în scopuri personale. Nici la nebunia aceea, generată de disperare. Ci la gesturile îndrăznețe, dar echilibrate. La acea bravură eroică de a face un lucru moral, în ciuda faptului că te-ar ajuta mai mult să-ți vezi propriul interes. Curajul de a salva. De a renunța. De a purta lupta celui care nu are puterea să o facă. De a-ți susține punctul de vedere pe care-l consideri corect, deși nu este popular. De a-l ajuta pe cel slab, nu pe cel care îți aduce capital de imagine. De a acționa corect. De a face altfel decât marea masă, de a fi diferit. Tot pe lista celor ...
Citește mai mult »

Autosabotajul la copii

Aud des în jurul meu părinți care își exprimă supărați neputința de a-și determina copiii să își atingă potențialul. “Știu că poate, de ce nu face?” este un refren parental pe care l-am cântat și eu o vreme, până când am realizat că singurul lucru care funcționează este să fiu eu cea care pot și fac, în speranța că acest tip de energie va fi transmis mai departe. De ce își auto-sabotează copiii șansele spre succes? Din aceleași motive pentru care o fac și oamenii mari: Pe primul loc stă frica de eșec și de disconfortul pe care acesta îl generează. Noi credem că există doar două opțiuni atunci când ai această temere: poți găsi curajul de a o depăși sau poți abandona din start cursa. Dar există și zona gri, în care faci ceva, dar nu tot, tocmai pentru a nu suporta consecințele renunțării, dar pentru a fii sigur de eșec. Este mai simplu să simți durerea atunci când o provoci deținând controlul și acesta este principalul mecanism al sabotajului propriu. Pe al doilea loc stă faptul că ...
Citește mai mult »