- 25/02/2025
Voi recunoaște public un lucru de care nu sunt tocmai mândră: mi-a plăcut Donald Trump pe vremea în care juca rolul unui personaj dur, lipsit de scrupule și diplomație la televizor. Și am admirat atunci că a reușit să facă din cea mai hulită meserie, cea de căutător de talente, un show cu audiență copleșitoare.
M-a atras, așadar, personajul, nu omul. Și am sperat că în spatele măștii stă cineva cu o inteligență superioară și cu o înțelepciune pe măsură.
Dar cheia care a deschis succesul imens al lui Donald Trump a fost tocmai veridicitatea. Ceea ce vedeam în show nu era caracter inventat, ci însuși el, exact așa lipsit de scrupule și autocontrol, cu preocupări mai aproape de biologie decât de cine știe ce sfere spirituale și cu un Ego dornic de tribut zilnic uriaș.
Circul aferent nu era deci scenariu, ci cotidianul real, fardat intens cu portocaliu și condimentat cu replici halucinante.
Ei bine, omul nostru a ajuns să conducă o țară și nu una oarecare. Nu o dată, ci de două ori. Și dacă primul mandat a început parcă mai firesc, prezentul pare un vis urât ca cele date de prea multă melatonină și stres.
Nu este singurul personaj bizar ales prin vot democratic. Pare că lumea tinde să se întoarcă de bunăvoie și nesilită de nimeni către dictatori excentrici cu discursuri țăcănite, ai căror dușmani de moarte sunt paiele de plastic și mașinile negre.
De unde apetența pentru demență?
În primul rând este dovedit științific că speciei noastre îi scade vizibil coeficientul de inteligență. Iar proștii nu discern între adevăr și minciună, ce este important și ce nu are nici măcar o minimă relevanță, ce îi ajută și ce îi împiedică.
Ei sunt fascinați de tonalitate, gestică, haine, scenografie. Cred că tot ce zboară se mănâncă, tot ce țipă isteric are curaj și tot ce vorbește blând are înțelepciune. Nu înțeleg consecințele unor decizii nici măcar la scară micro, darămite să extrapoleze la nivel mare. Cred în povești cu zâne bune și baghete magice economice și sociale.
Apoi, există oameni care fac aceeași greșeală de gândire ca și mine și chiar dacă percep ridicolul unor personaje, consideră că odată ajunse la putere capacitatea lor de a face rău este limitată.
Ceea ce, iată, se dovedește fals. Orice nebun care capătă căpăstrul unei țări se va înconjura de nebuni și se va purta nebunește. Și devine o misiune imposibilă să-i mai iei hățurile din mână.
Nu în ultimul rând, oamenii tind să confunde țăcăneala cu geniul. Este adevărat că pot semăna, ba chiar întrepătrunde.
Dar oamenii care ajung la putere nu trebuie să fie extraordinar de deștepți pentru a conduce o țară. Să ni-l aducem aminte pe răposatul Corneliu Vadim Tudor care era cât pe ce să o facă. Și de capacitatea lui de a recita date istorice, poezii ale clasicilor, pasaje întregi din mari oameni de cultură. Și apoi perora cu aceeași tonalitate doctă detalii scabroase din jurnale intime inventate. Cu ce ar fi ajutat în politica internă, ca să nu zic de cea externă, aceste abilități ale sale?
Nu trebuie să fii un geniu să conduci o țară. Ideea asta a omului providențial, trimis de Divinitate, a dat lumii și istoriei cei mai mari cretini.
Dar trebuie să ai un discurs organizat și corect, abilitatea de a crea alianțe. Să fie integru, rezilient, să deții un caracter pus pe pilonii corecți ai moralității, să dai exemplu de toleranță și empatie.
Adică exact ce nu dovedesc toți cei care urlă invective la adresa adversarilor, schimbă neveste și amante după cum le vine pofta, taie și spânzură după cum se trezesc dimineața.
Concluzionând: ne plac discursurile țăcănite pentru că ne atrag atenția, fără să facem un efort intelectual de a le și înțelege. Și pare că le vom auzi intens în perioada care urmează.
Tot ce ne rămâne este să sperăm la un ciclu al istoriei cu nebuni mai scurt ca precedentul.