Cu ceva timp în urmă am început să urmăresc pe Facebook o transmisiune live dintr-un cuib de berze. Avem propriile noastre surate, noi le zicem ale Vecinului Nelson după stâlpul ales chiar la poarta lor, pe care le urmărim mereu. Totuși, a vedea imagini apropiate și detaliate ca într-un un soi de Big Brother păsăresc, părea interesant.
Până vara trecută când mi-a pierit cheful de ornitologie: din cauza căldurii, doi dintre puii vedetelor online au murit de deshidratare. Eu am ratat (din fericire) agonia lor, dar cei care au urmărit imaginile au fost profund afectați și indignați de situație, mai ales de faptul că oamenii care le-au făcut păsări celebre nu au intervenit pentru a le salva viața. Specialiștii au replicat atunci că orice ar fi făcut soarta puilor ar fi fost aceeași, intervenția umană fiind inutilă și chiar imorală. Le putem observa așasar, dar nu ne putem erija în divinități, trebuie să lăsăm lucrurile să decurgă după cum le e dat. Mi s-a părut o scuză foarte patetică atunci.
Până astăzi, când pe grupul de Facebook creat de soțul meu pentru comunitatea din Domnești a apărut o discuție care m-a lovit în moalele capului. O familie extrem de săracă își crește cei trei copii într-un mediu precar, abuziv, la limita subzistenței. Tatăl alcoolic, mama cerșește pentru a-i alimenta dependența, copiii cresc cum pot. Oamenii se întreabă cum îi pot ajuta.
O situație tristă și oricât de simplu ar părea de rezolvat devine greu exact în punctul cu erijarea în divinitate:
Dacă lași copiii acolo, au șanse mici să se transforme peste noapte în adulți sănătoși și fericiți. Vor îngroșa probabil rândurile dependenților, delicvenților, oamenilor fără soartă. Dacă îi dai pe mâna statului, vor avea probabil ce mânca și ce îmbrăca, dar ruptura de frați și de legătura, așa defectă cum e, de mama lor, îi poate marca serios.
În plus femeia emotivă din mine este mai puternică decât cea rațională și recunosc că n-aș putea să iau copiii din brațele unei mame, oricât de nemamă mi-ar părea. (Deși îmi spun mereu că poate n-am văzut chiar tot și că m-aș putea răzgândi ușor.) Iar o vizită a asistenților sociali într-o locuință impropiu numită așa ar duce exact aici.
Poate singura soluție este ca mama și copiii să intre într-un program care să o ajute să și-i crească singură. Pentru asta ar trebui să se rupă de relația co-dependentă avută cu concubinul său, să conștientizeze nevoile celor mici, să vrea a se rupe de viața mizerabilă în care, cu siguranță se complace întrucâtva.
Cu berzele e simplu: sunt niște animale, mor și atât. Când vine vorba de oameni în carne, oase și emoții nu poți să nu te întrebi cine trebuie să rupă cercul vicios. Oricât ai ajuta cu bunuri sau bani, nu este de ajuns. Să intervii în forță anunțând autoritățile, poate părea o idee bună, dar e? Să convingi femeia să plece de acolo poate dura la infinit, mai ales dacă ea este puțin dispusă și/sau dotată intelectual să poată înțelege niște lucruri. A cui este până la urmă rezolvarea unei vieți nenorocite, mai ales când vine vorba de copii? Până la ce punct e treaba noastră ca societate și unde se transformă în responsabilitatea individuală a fiecăruia?
Eu nu mai am răspunsurile. Dacă le știți voi, să mi le spuneți și mie.