Nu, nu este o poveste de adormit copiii. Ci una despre adulți care țin morțiș să se poarte ca la vârsta inocenței.
În prima zi a sărbătorilor pascale am postat pe Facebook poze de la vânătoarea ouălor de ciocolată pe care o organizez cu mare drag și deloc fast încă de anul trecut.
De ce din tot ritualul nostru festiv am ales tocmai acest moment?
Povestea obiceiului nou, care ne înveselește curtea este, de fapt, una tristă. Paștele lui 2020 ne-a prins cu un bunic în minus și în incapacitatea de a-l vizita pe celălalt, din cauza cunoscutului context nou, neprevăzut și absurd. Iar copiii au simțit poate cel mai acut că viața le-a fost dată peste cap pentru că școala s-a transformat, prietenii au rămas în case, job-urile noastre și stresurile lor s-au mutat total acasă.
Umbrele tristeții au planat oricum. Dar măcar am încercat un pic de veselie: pe lângă cuvenitele bucate și masa de sărbătoare pusă, am comandat online ouă de ciocolată pentru a le vâna prin curte (ca americanii, după cum mi s-a reproșat online). Ca orice comandă din mediul virtual, au sosit nu unele ca cele de găină ci de mărimea unora de struț. Monstruos! Să ascunzi imensitățile acelea într-o curte care este preponderent teren de fotbal, s-a dovedit misiune imposibilă. Ouăle au fost găsite în maxim 5 minute, dar au fost 300 de secunde minunate în care am glumit și am râs ca în vremurile bune!
Așa că am decis să păstrez obiceiul, care îmi pare a fi tocmai în spiritul sărbătorii pascale: jocul nostru ne amintește despre reînvierea speranței, despre lumina din întuneric.
Revenind în zilele noastre și vorbind ca americanii pe care mi s-a reproșat că-i copiez, mi-am luat hate pe tema fotografiilor postate de la eveniment. Și nu de la oricine, ci la o rudă (prin alinanță, dar orișicât) care m-a acuzat că nu păstrez tradițiile românești. Că Paștele nu este despre a alerga după ouă de ciocolată, ci despre ouă de găină înroșite.
Și care a continuat să abereze patriotard, în ciuda încercărilor mele de a-i potoli logosul, până când m-a enervat suficient de tare cât să-i șterg absurditățile.
Nu doar că eu nu spun nimănui cum să-și trăiască viața sau să petreacă de sărbători, dar mă deranjează maxim când oamenii presupun chestii care nu au nici măcar o vagă legătură cu realitatea.
“Tradiția” noastră este despre a găsi bucurie în lucrurile mici. Nu despre a fi americani sau a-mi nega legăturile cu orașul meu de baștină. Este despre ancore de supraviețuire mentală. Despre a rescrie calendarul traumelor.
Acum, să știți că n-am scris pentru persoana în cauză. Când oamenii nu înțeleg, e inutil să explici. Iar când scriu cu majuscule mesaje furioase în spețe minore, e clar cum stăm.
N-am scris nici pentru cei care își spun în gând: atât timp cât publici ceva online, așteaptă-te la hate! Este atât de toxic stilul ăsta de a gândi, încât orice dezbatere își pierde sensul.
N-am făcut-o nici să mă răcoresc, are Facebook o grămadă de opțiuni pentru asta.
Scriu pentru cei mulți și raționali care au uneori gâdilici la degete sau limbă și aruncă vorbe critice de dragul de a se elibera de mici sau mari tensiuni. Nu știți niciodată ce răscoliți! Ceea ce vouă vi se pare glumă nevinovată sau un comentariu rațional, poate râcâi vulnerabilități sau tristeți. Ceea ce pare fala altora, poate fi, de fapt, durerea lor.
Răutatea este despre cine o manifestă. Așa cum furtul este despre hoț. Și crima despre cel care o înfăptuiește. Nu cere nimeni să fie victimă în astfel de situații și este patologic ca cineva să creadă pe dos!
Și-am încălecat pe o șa și v-am spus povestea mea cu tâlc așa!
(În poză este minunata magnolie care ne împodobește peluza. Deloc tradițională, dar nu dați cu hate, există în curte și liliac, măr, cireș sau piersic!)