Dacă ne uităm la marii conspiraționiști ai lumii (și implicit ai țării), pare evident că au în destinul lor fie drame (moartea unor persoane apropiate, boli incurabile, eșecuri personale majore) fie diverse neîmpliniri profesionale care îi determină să fie împotriva curentului majoritar.
Mulți antivacciniști, de exemplu, au declarat public că au experimentat doliul sau neurodivergența propriilor copii, frați, rude apropiate, legând aceste încercări ale destinului de injecțiile cu pricina.
Dar observația noastră nu este suficientă cât să corelăm în mod ferm conspiraționismul de un anumit tipar psihologic.
Există însă un studiu longitudinal susținut în Noua Zeelandă, întinzându-se pe o durată de trei ani, care a demonstrat două lucruri altminteri evidente:
Primul este acela că tendințele conspiraționiste nu sunt constante, adică apar, dispar, devin mai pregnante sau mai șterse la intervale de timp neprecizate, neregulate.
Al doilea, că persoanele care au un nivel scăzut de satisfacere al nevoilor psihologice sunt mai predispuse la a da crezare teoriilor cu pricina. Vorbim astfel de un mecanism de coping (adică de a face față) neîmplinirilor.
Tot studiul ne arată că cei care cred în teorii cu potențial de bazaconii nu au o problemă cu încrederea în sine, acesta fiind poate și motivul pentru care le propagă cu atâta curaj și îndârjire.
Ce nu spune totuși, dar vă spun eu, este că și conspirațiile au rolul lor social, oricât de nebunești ar fi. Pentru că a pune la îndoială înseamnă, deseori, a echilibra. De aceea în democrației există opoziție, în știință și artă critici, în management feedback.
Totuși, individual vorbind nu este firesc să trăim la limita subzistenței confortului psihologic. Cu alte cuvinte, dacă vă încearcă în mod constant tendințe anti-orice sistem, poate că ar ajuta ceva terapie. O spune (cel puțin) un studiu longitudinal din Noua Zeelandă, care a durat trei ani.
Găsiți studiul cu pricina aici.