Zilele trecute am citit un articol despre cea mai contagioasă emoţie online, care este, evident, furia. Autorii au analizat un număr mare de articole trimise de cititori altor prieteni sau cunoscuţi, reieşind astfel că cele mai împrăştiate cu butonul de Share au fost textele cu impact negativ, care aveau potenţialul de a intriga, enerva. Putem face la rândul nostru o cercetare ad-hoc: dacă privim cu atenţie în Social Media vedem că postările care generează sau implică supărări diverse sunt cele mai susceptibile la a fi date mai departe. Să ne amintim de recenta ceartă a unei mame cu un cinema din mall şi de multitudinea de reacţii generate.
Iar agresivitatea este virală şi în viaţa reală, nu doar în cea pe care o trăim imaginar online. E suficient să intrăm într-o cameră nervoşi să vedem cum nervii trec mai departe ca nişte micro-organisme agresive. Ba mai mult, așa cum din stradă se mută online și din online poate trece în stradă.
Furia nu este, aşa cum am crede, o emoţie de care trebuie să scăpăm. Ne-a fost dată ca mecanism de supravieţuire, asemeni altor animale. Este firesc să ne enervăm uneori, chiar şi pe copiii noştri, așa cum este firesc să ne fie frică sau să avem perioade de tristeţe. Oboseala, foamea, suprastimularea, perioade din viaţă în care efortul adaptativ este mai mare (de exemplu adolescenţa), ne fac să ne aprindem mai rapid. Vorbim, aşadar, despre un potenţial semnal de alarmă că ceva ne lipseşte sau este prea mult.
În plus, e absolut firesc ca în primă fază instinctul să primeze rațiunii, altfel am fi în pericol de a pierde motivaţia de perpetuare a speciei.
Problema apare atunci când cei care fac bani din emoţiile noastre supralicitează și suprasolicită valoarea furiei. Vineri, un cunoscut show de televiziune a ales ca şi câştigător un dansator pe tocuri, recunoscut în comunitatea gay. Nu doar contextul social (lupta pentru familia tradiţională), dar şi podiumul final (două fete angelice, dansatoare şi ele), plus pleiada de premii acordate aceluiaşi concurent, care a colaborat oricum în trecut cu respectiva televiziune, au înfuriat teribil opinia publică. Cui ajută furtuna, care sunt precisă că nu a fost la voia sorţii şi a votanţilor? Trustului în cauză şi câştigătorului, care oricum mănâncă o pâine albă în ţări care au depăşit de mult etapa cu analiza pe budoar.
Ziarele fac acelaşi lucru. Am deschis acum la întâmplare prima publicaţie care mi-a venit în minte, Adevărul, pe care nu-l mai citesc tocmai pentru că insistă cu anumite subiecte și abordări. Primul articol care îmi apare în faţa ochilor se intitulează “Omagiu neroziei”şi face trimitere la defuncta “Cântarea României” care era de fapt o “Cântare a Ceauşeştilor”. Este imposibil să nu te înfurii, măcar puţin. Şi uite, involuntar, tot nervii îi alegi!
Unde este problema? Ar trebui ca supărându-ne pe chestii mărunte să mai eliberăm din potenţialul agresiv. Dar lucrurile nu funcţionează aşa.
Trăind constant o stare care ne-a fost dată să ne ajute pe termen scurt, alimentându-ne perpetuu cu emoţii negative, nu putem trăi echilibrat. Înjurând guverne, minorităţi, comunităţi sau atitudini nu putem vedea lucrurile în culorile care sunt, nu ne putem bucura de fiecare zi normală, astfel încât atunci când vin cele mai grele să găsim resurse pentru a supravieţui fizic sau mental.
Nefericirea, nervii, frica vând bine şi orice! Rolul celor care trăiesc din publicitate este acela de a ne trezi apetitul pentru consum. De aceea ne sperie, ne enervează, ne prezintă standarde intangibile.
Totuși alegerea este a noastră: ne putem deconecta, putem alege surse mai puțin agresive de informare, putem analiza mai profund înainte de a acționa. Educaţia şi liberul arbitru ar trebui să ne dea mecanismele de a trăi ca indivizi raționali, depăsind astfel datul instinctual.