“Copiii vin pe lume să ne învețe o lecție!”

Una dintre cele mai enervante şi vehiculate metafore despre părințeală este aceea că urmașii noștri vin pe lume ca să ne dea nouă lecții. Despre noi, despre lume, despre relaţia cu ei, dar şi despre sensul existenţei nostre.

Mi se pare megalomanic să-ți închipui că un proces biologic care duce un întreg lanț trofic mai departe are pentru noi o regulă mai cu moț. Adică omul nu procreează, omul învață!

Păi dacă era așa, natura avea grijă să blocheze căile de reproducere ale tuturor proștilor și-i lăsau doar pe cei care cred în hipstereli de parenting să-și ducă mai departe genele. Dar ce să vezi, au dreptul natural (și legal) de a procrea și indivizi care nu au deprins chestiuni elementare de conduită socială. Ce să îi învețe pe ei venirea pe lume a unui copil?

Mai întâi a fost aşadar biologia!

Scopul şi durata vizitei copiilor pe pământ nu este dezvoltarea personală a părinţilor, ci doar perpetuarea speciei. Suntem una dintre cele multe și avem același dat biologic: să ne înmulțim.

Dacă toti copiii de pe pământ ar apărea în urma unor decizii îndelung planificate făcute de părinţi extrem de educaţi şi a unui plan de proiect clar, oamenii ar dispărea. Dar cum biologicul bate raţionalul (dacă nu mă credeţi amintiţi-vă de cea mai recentă discutie în contradictoriu purtată pe stomacul ghiorțăind a gol), copiii apar uneori absolut întâmplător, aducând cu sine o singură lectie importantă: unde nu este contracepţie, apare viaţa!

De unde vine totuși această idee?

Rămânem la biologie: fiecare individ este rezultatul unor combinaţii genetice. Ochii bunicii, părul tatălui, osatura mamei, încăpăţânarea, o personalitate mai anxioasă sau talentul la pian ale cine ştie cărei rude. Natura vine şi cu surprize, datorate poate tot geneticii. O gândire foarte logică şi un şut puternic exersat de un bunic îndepărtat doar pe câinii din satul lui, se pot combina într-un talent la fotbal.

Apoi noi avem memoria a maxim două-trei generaţii în urmă. Cine ştie ce am moştenit şi dincolo de ele.

Cert este că cine are copii şi petrece timp cu ei, nu are cum să nu remarce anumite calităţi sau defecte proprii (sau ale celor apropiaţi) în ei. Ca părinte eşti pus uneori în situaţia de a te confrunta aşadar chiar cu tine însuţi reflectat într-un pitic. Cu frici, cu lentori, cu incapacităţi, rareori cu chestiile bune, pentru că pe acelea nu le simţi într-un mod conflictual.

De aici poate senzaţia că ceea ce trăieşti este o lecţie pentru tine. Dar este doar un proces natural.

Şi așa trebuie să-i rămână numele, pentru că văzând în copilul tău o lecţie pentru tine, uiţi că educaţia este, de fapt, despre el. De cele mai multe ori nu-ți poți corecta defectele de-o viaţă pentru a-l ajuta. Dar cunoscându-ţi luptele, îl poti ajuta să-şi construiască propriile instrumente de a convieţui cu ele, de a le transforma din incapacităţi în mecanisme funcţionale.

Este o naivitate să ne inchipuim că după ce avem copii căpătăm puteri supranaturale! Din contră, suntem şi mai vulnerabili, obosiţi, în căutare de soluţii proprii. Nu este sănătos să vedem parentingul ca pe o altă lecţie din atâtea altele servite cu generozitate de viaţă.

Repetă așadar după mine: copilul meu este un viitor om mare! Nu o lecţie, nu o pedeapsă, nici o binecuvântare, nici o minune. Toate aceste metafore dăunează grav sănătăţii mentale şi independenţei. Tuturor!

Este totul doar biologie?

Evident că nu. Este mult mai mult de atât. Este biologie, dar şi context, voinţă parentală, capacitatea sau motivaţia de a se mobiliza a copilului dincolo de datul natural.

Dar tocmai aici este punctul de echilibru: să-l consideri o fiinţa şi atât. Atribuindu-i puteri miraculoase de dezvoltare personală sau cale spre Nirvana, rişti să îl transformi în personaj mitologic.

Şi sunt copiii care ajung să creadă că Soarele gravitează în jurul lor şi Pământul a fost creat prin puterea lor unică şi irepetabilă. Iar pentru ei singura cale de a ajunge în viaţa reală din înaltul existenţei lor este picajul. Un om care se adaptează uşor îşi cunoaşte punctele tari şi slăbiciunile, le intuieşte pe ale celorlalţi şi îşi face loc ușor prin această reţea socială. Cei picați din cer, au mai întâi ceva traumatisme de tratat.

Concluzie:

Nu este sănătos pentru nimeni să considerăm copiii altceva decât sunt: urmaşi ai nostri şi membri ai familiei. Lecţiile de viaţă nu sunt scopul venirii lor pe lume, ci poate, uneori, consecinţe fireşti.