După ce l-am născut pe MC, lucrurile au luat-o razna o perioadă. Copilul plângea continuu, casa era un haos, eu un dezastru ambulant. Singurul moment calm se petrecea dimineaţa, când copilul încă dormea, iar eu mă trezeam şi înfulecam rapid câteva sandviciuri lăsate de soţul meu pe o farfurie înainte de a pleca la serviciu.
Erau luxul meu, dar nu mi-am dat seama atunci. Bucăţile de pâine cu te miri ce pe ele erau porţia mea de linişte, de potolit nervii şi glicemia după nopţi zbuciumate şi zile agitate.
Dar atunci totul mi se părea greu de dus. Şi m-am prins de preţiozitatea unor sanviciuri când am născut a doua oară, la mai mult de un deceniu distanţă, când timpul şi vremurile au făcut imposibile acele momente de lux. Mă trezeam la fel de lihnită şi epuizată, dar inainte de a-mi aşeza nervii şi glicemia în hăţuiri, erau multe altele de bifat.
Ni se întâmplă asta des – pentru că aş jura, nu doar mie. Gesturi, momente, fapte, mizilicuri, situaţii cărora le înţelegem valoarea atunci când nu le mai regăsim în contexte similare. Sau atunci când deschidem ochii mai larg şi vedem că alţii nu-şi permit luxul nostru.
Ştiu ce înseamnă luxul convenţional: un Vuitton, o maşină bună, o bijuterie mai scumpă decât media. Dar mai ştiu că uneori cel suprem este o cafea în linişte pentru a-mi auzi şi ordona gândurile la început de zi. Sau o escapadă de 40 de minute în care să alerg pe străzi în ritmul meu. O temă la biologie la care pot fi prezentă. O discuţie încă normală cu cineva aflat în declin cognitiv. Un stop de timp să scriu. O doză în plus şi nesperată de răbdare sau calm. O mână întinsă pe care o găsesc la nevoie.
Sunt chestii costisitoare, cu un preţ mult mai mare decât îşi poate închipui cineva sau care pur şi simplu îmi vor fi inaccesibile cândva, de aceea le văd scumpe cât nu se poate.
Şi sunt convinsă că fiecare are luxul său, fie că este vorba de o vacanţă mai altfel, experienţe pe care alţii nu şi le permit, produse care costă cât câştigă alţii într-o viaţă, opţiunea de a dedica timpul şi energia 100% carierei sau pasiunilor, luxul de a refuza sau pe cel de a alege.
Comparativ vorbind, însuşi faptul că am mâncat de prânz este o extravaganţă pe care altii nu şi-o permit. Avem opţiunea de a ne mişca aşa cum vrem, de a îmbraca ceva nou sau de a gusta ciocolată exact atunci când avem chef. De a mirosi o floare sau a-l înjura pe Iohannis. Sunt luxuri la care alţii nici nu visează.
Aşa că nu ar strica ca în momentele noastre cele mai grele, atunci când totul pare împotriva noastră, când vedem doar partea grea sau întunecată, să dibuim luxul nostru accesibil chiar atunci. Pentru că sigur este unul. Iar abilitatea de a-l găsi ne ajută să schimbăm perspectiva negativă cu una mai frumos colorată, să înlocuim minusul cu un plus, să trecem din tabăra pesimiştilor în cea a optimiştilor sau din cea a ghinioniştilor în cea a norocoşilor.
Fiat Lux, vorba latinului! 🙂