Sunt în cea mai anapoda perioadă să spun asta. Aștept Crăciunul ca în copilărie, dar între timp primesc de-ale vieții coborâșuri, și includ aici weekendul tocmai încheiat în care mi s-au resetat toate și care a culminat cu o nouă invitație la colivă.
Deja știu că belelele vin în lanț, neinvitate, iar fericirile se nimeresc parcimonios câte una când și când, mai răruț, că-i mai drăguț, și numai după ce ai muncit serios la ele.
Dar așa cum e ea, cu veștile ei proaste și timpul care se scurge uneori cu picătura, cu durerile ei și cu panica de a nu mai conteni să-i primești surprizele urâte, viața rămâne frumoasă.
Ce poate fi grozav într-o lume în care bolile sau accidentele mutilează? În care oamenii mor, uneori prematur? În care copiii suferă? Nimic care să poată compensa toate acestea.
Dar avem speranța. Și e frumoasă. Dorința nebună de a reuși. Sau fluturii din stomac atunci când ne gândim la persoana iubită. Există obrajii grăsuni de copii. Așteptarea. Curcubeul. Marea și soarele. Gustul succesului. Mirosul pădurii și al pământului. Florile de gheață de la geam și rufele spălate aduse iarna de afară. Îmbrățișările. Ajutorul nesolicitat venit exact atunci când nu mai poți. Să faci ceea ce îți place, eventual să și câștigi bani din asta. Ciocolata. Cafeaua caldă de dimineață. Bucuria celorlalți de care te poți molipsi. O glumă bună. Sau privirea aceea care spune tot. Întotdeauna o nouă șansă, asociată fiecărui răsărit care ne e dat.
Cât timp există viață, există și motive de bucurie. Oricât de greu ar părea uneori de crezut.