Aluatul unui campion

Dacă tot am vorbit zilele trecute despre Generația de Aur a fotbalului românesc și pentru că simt că lumea are senzația că e simplă treaba asta cu performanțele în sport, m-am apucat să studiez rețeta unui campion. Nu articole motivaționale, de tipul “cum să-ți setezi o mentalitate de învingător” ci studii care au încercat să stabilească ce factor este mai important în devenirea elitelor sportive: genetica sau munca, antrenamentele.

Sper că ceea ce voi scrie acum îi va coborî puțin cu picioarele pe pământ pe toți părinții care cred că e suficient să-și înscrie copilul la un club sportiv, să comenteze de pe margine și să bage intensiv tot soiul de chestii suplimentare pentru a-și vedea sufrageria plină de trofee din acelea care vin la pachet cu bani mulți. Și că performanța sportivă la 6 ani prezice fără dubiu prezența în ziarele de sport un deceniu mai târziu.

Încă nu s-a stabilit cât este treaba geneticii și cât a muncii în făurirea unui campion. Oricum ar fi contraintuitiv și demotivant să știm cu exactitate. Dar este unanimitate că ambele sunt ca naiba de importante.

Și una pare totuși mai șmecheră decât alta: genetica. Am fi tentați să credem aceasta s-ar reduce la constituția corpului și abilitățile specifice sportului respectiv.

E fals. Cea mai mare parte a dotărilor cu care ne naștem și pe care nu le putem îmbunătăți prea mult în sport, nu se văd cu ochiul liber. În afară de înălțime, sunt oasele, articulațiile, structura musculară, sistemul cardiovascular și cel respirator. Există multe alte date biologice pe care ni le dă sau nu natura în parametri optimi, cercetările identificând o serie de gene asociate performanței sportive. De aceea copiii care au ambii părinți sportivi ajung deseori să le calce pe urme, pentru că șansele lor să tragă lozul genetic câștigător sunt destul de mari. Și de aceea unii sunt predispuși la accidentări care îi determină să renunțe prematur. Pentru că unde nu e în dotarea biologică standard, nici Dumnezeu nu cere.

Chiar dacă nu ne place și o dăm în discuții despre discriminare, din punct de vedere biologic bărbații în sport vor fi mai norocoși ca femeile. Iar când vine vorba de rasă, cred că este evident pentru toată lumea că sportivii afro-americani numai dacă nu vor nu fac performanță.

Despre muncă, numai de bine. Se vorbește despre 10.000 de ore de antrenament, ceea ce pare ireal de mult, dar cei care sunt făcuți pentru sport nu se antrenează 1h/zi de două ori pe săptămână. Este evident că dacă nu ai cele născute de mai sus, nu duci nici un sfert. Și la fel de clar că cei norocoși la loteria genetică, nu au nevoie de atât de mult pentru a atinge nivelul de elită. (Și când zic elită, înseamnă elită, nu un nivel puțin mai răsărit ca marea masă.)

Cât despre partea psihologică, vă voi surprinde din nou. Nu există date care să arate că ceva din aluatul psihologic al campionilor este pur născut, toate calitățile necesare pot fi antrenate, educate. Adaptabilitatea, comunicativitatea, autonomia, capacitatea de a fi agreabil, perseverența, considerate importante în sport, pot fi deprinse într-o măsură optimă de către oricine are curelele optime să-l țină fizic. La fel creativitatea sau “deșteptăciunea” jocului.

Iar cel mai important element din panoplia învingătorilor este motivația. Știu că pare evident, dar te-ai aștepta să mai fie ceva pe acolo. E de ajuns, altminteri ați văzut și voi că sunt sportivi care par a avea o inteligență limitată, suferă vizibil de variate tulburări de personalitate, experimentează anxietate dusă până la OCD sau tulburări de atenție. Limbajul este un indicator al gândirii, deci să nu credeți că există inteligență sclipitoare fără un discurs articulat.

Știința se referă la majoritate, așa cum este ea definită statistic. Și oferă surprize, nu este totul calculabil sau predictibil, astfel încât din doi părinți durdulii și lipsiți de motricitate, poate ieși un copil a cărui genetică să-l ajute în sport. Iar un copil super atletic poate suferi accidentări numeroase sau incompatibile cu sportul de performanță pentru că așa vrea biologia lui.

Dar nu minte: campionii au, în primul rând un corp care îi ține la efort inuman. Iar asta se vede cu adevărat abia când se apropie de pragul în care își ating potențialul biologic și mental. Abia apoi vin finețurile genetice, condițiile de mediu în care se dezvoltă, munca, iar peste toate patronează motivația de a face performanță.

Concluzia este în stilul meu înecăcios, care mă cam lasă fără prieteni:

Campionii au cu certitudine un aluat al lor. Dar nu-l știe nimeni până când nu începe să se rumenească.

Înainte de a crede că-l creșteți pe Nadal sau pe Messi și să arătați cu degetul la alți copii care par mai puțin atletici sau puternici mental, dați cu puțină apă pe față și respirați adânc. Pentru că tot studiile zic că principalii sabotori ai motivației copiilor sunt proprii lor părinți care nu îi lasă să trăiască autonom experiența sportivă.

Sunt multe ingrediente care compun performanța, unele invizibile (cele biologice), altele vizibile și foarte dinamice (motivația). Iar până să ajungă pe podiumurile care contează au de lucrat la altele, care să-i ajute în viața reală: caracter, educație, prieteni adevărați, amintiri frumoase.