Cu mult timp în urmă, lucram la o mică firmă de IT. Recrutarea și selecția erau crimă și pedeapsă, dar compensa printr-o atmosferă frumoasă și oameni îngăduitori.
Într-unul dintre birouri conviețuiau la un moment dat doi colegi de suferință și proiecte. El tânăr, venit din mediul corporatist, plin de impresii bune în ceea ce-l privește și extrem de proaste despre tot ce îl înconjoară. În general incapabil să finalizeze orice muncă, oricât de banală. Ea, mai coaptă, venită dintr-o firmă medie, obișnuită să salveze și cele mai moarte proiecte, capabilă de nu o cuprindea nici superlativul și cu o atitudine de predat la școală.
Două extreme așadar, dar cum extremele se atrag, cei doi au devenit buni tovarăși. La un moment dat, clienții, și automat șefii, s-au prins că fostul corporatist o cam arde pe la serviciu, singura lui activitate de succes fiind gargara zilnică. Așa că au început evaluările constante, presiunile de a performa, șicanele chiar, intențiile de a scăpa de individ devenind în timp din ce în ce mai evidente.
Doar că victima a fost, evident, alta: colega cea profesionistă și bine intenționată, care asculta zilnic discursurile patologice ale tipului lipsit de oportunități în ale carierei și de intenția de a pune într-un final osul la treabă. Toată ura individului, tot patosul lui de a da vina pe alții, toată supărarea pe satul care nu-i înțelegea imensul geniu profesional, au copleșit-o, scârbit-o și îndepărtat-o de jobul ei și de restul colegilor. Și dintr-o angajată motivată și pusă pe treabă, a ajuns o copie fidelă a dobitocului cu care împărțea biroul.
Să ne înțelegem: firmele nu sunt biserici (deși dacă ne luăm după o vorbă populară, n-am ales bine modelul de moralitate). În marea lor majoritate sunt purgatorii ale aspirațiilor și sănătății mentale a omului. Dar există doar două căi normale de a supraviețui acolo: adaptează-te sau fugi!
Omul nostru nu se putea adapta, că totuși ar fi trebuit să și livreze ceva, dar nici să fugă, pentru că în general doar disperarea îi angajează pe gargaragii ăștia. Așa că a făcut ce a știut mai bine: a distrus tot ce a putut în jur, a pârjolit, a ucis.
Ca el sunt mulți și irecuperabili, deci nu despre asta este vorba în propoziție. Dar colega cea motivată și profesionistă a acceptat tacit un veritabil sărut al morții. A stat de bună voie și nesilită de nimeni să asculte discursuri toxice și pline de ură. Și a sfârșit cum era mai rău pentru ea: incapabilă de a-și recupera energiile cele bune, cele care îi dădeau valoare profesională și umană.
Și aici este semnalul de alarmă. Da, poate că ați nimerit într-un mediu nepotrivit. Poate că șefii sunt dobitoci, proiectele stupide, salariul mic și responsabilitățile multe. Dar nu așteptați să doară, să simțiți greață atunci când vă gândiți la job, să deveniți palide umbre a ceea ce ați fost profesional pentru a schimba ceva. Și, mai ales, nu lăsați pe alții să vă încarce negativ, să vă spună cât de rău vă este sau ce mare greșeală vă paște pentru că vă faceți bine treaba. Fugiți de oameni răi indiferent că vă sunt colegi, subalterni sau șefi. Evitați bârfele, discuțiile negative obsesive, grupurile de distrugere în masă a atmosferei. Sărutul morții la job este extrem de pervers și rareori lovește subit. De regulă seduce lent, distruge încet, erodează în timp.
Poate că vă întrebați ce fac cei doi în prezent. Ea este freelancer, el a redevenit corporatist. Din fericire pentru dânsul, organizațiile mari au propriile lor săruturi ucigașe, nu se încurcă cu amatorisme. Aș paria deci că pe acolo își plimbă doar inutil buzele prin locuri în care nici soarele nu încape.