Nu mă pricep la astrologie, dar simt că planetele mi s-au aliniat iar ca naiba. În tot ce îmi propun fac doi paşi pe loc şi trei în spate, mi se bat în cap milioane de gânduri şi analize, iau totul personal şi încep să cred în ghinioane. Mă bântuie o migrenă şi încerc să uit că se apropie vârsta aia frumoasă în care intri automat la categoria de risc maxim pentru orice virus sau afecţiune.
Mai grav este că nu-mi pot pune gândurile în ordine. Ieri am încercat să scriu despre competiţiile copiilor, dacă sunt mumă, luându-ne după miile de opţiuni şcolare şi extraşcolare existente sau ciumă, dacă ascultăm opiniile unor specialişti în ale psihologiei. După ce am citit zeci de resurse, de au început neuronii sa mi se zbată frenetic prin cap, am tastat preț de două fraze şi le-am lăsat printre miile de drafturi.
Azi am vrut să scriu despre importanţa iertării în depăşirea traumelor provocate de alţii. O auzim la biserică, dar o înţelegem doar pe măsură ce practicăm. Nu înseamnă că trebuie să ne invităm periodic la masă agresorul sau să ne batem prieteneşte pe umar atunci când ne întâlnim, dar a purta cu noi greutatea urii şi a întrebărilor fără de răspuns, ne-ar încetini vindecarea. Am deschis aşadar o carte de Psihologie a traumei şi am rămas prinsă în ea.
Deci vă scriu despre blocaje 🙂 Pentru că exact asta experimentez acum. Despre cum depăşesc momentele în care nu-mi iese nimic. Despre ce fac atunci când nu pot să fac.
Multă vreme mă supărau tare astfel de situaţii şi mă terorizam singură cu analize şi vinovăţii. Dar astfel am văzut ceva suspect: pe măsură ce mă cufundam în ele, le trăiam intens, participam activ la nereuşite, ajungeam în situaţia să caut tot mai multe. Şi să le găsesc! Intram astfel în cercuri concentrice vicioase şi rămâneam în ele ca un hamster în rotiţa lui.
Ce fac acum? Cer ajutor în chestiuni concrete pe care sunt incapabilă să le duc. Aştept să fiu într-o stare fizică şi psihică mai bună pentru a lua decizii. Fac strictul necesar, fără să mă auto-terorizez că nu pot mai mult. Merg la culcare mai devreme. Mânânc ce-mi place şi nu mă face să mă simt vinovată. Spun “nu” mai des, una dintre problemele mele este aceea că aparent funcţionez chiar şi lovită bine de soartă, astfel că cei din jur mă solicită și atunci când am bateriile goale. Îmi amintesc că după ce am suferit un accident de maşină şi am ajuns cu greu în apropierea casei, deşi abia stăteam în picioare, am avut o conversaţie destul de lungă cu un cunoscut bucuros de revedere. Nu mai ştiu ce am vorbit, dar sigur n-am avut prezenţa de spirit să-i spun că nu mă simt prea bine! El de unde să știe?
Revin aşadar cu texte calde mintenaş. Până atunci aruncaţi nişte gânduri bune spre mine, poate se transformă în motivație și energie creatoare.