Suntem o societate bolnavă. Individual vorbind sunt mulţi oameni sănătoşi, cu creierul limpede, capabili de acţiuni echilibrate. La nivel de grup însă, şi mai ales în grup extins, parcă ne-a lovit strechea.
Mă uit la asociaţiile de locatari. Babilonie mai mare, rar vezi. Imposibil de luat decizii, dacă se iau sunt, de regulă idioate şi rapid revocate.
Arunc apoi o privire prin firme. Greu de înţeles de multe ori cum de nu a apărut încă ştirea că un manager a fost linşat de angajaţii săi sătui de aberaţii şi abuzuri.
Am circulat de două ori lunile astea cu troleibuzul. S-au iscat în jur nişte conflicte atât de stupide, dar virulente, de am decis că e mai sanătos să o iau pe jos.
Oriunde există un grup de români trebuie să existe şi tensiuni, înjurături, contradicţii, toxicitate. Trebuie să simţi nevoia de a fugi, de a te detaşa, de a te delimita.
Apoi mă uit la ştiri: penali bogaţi care îşi împart funcţiile politice şi restul de oameni care le susţin financiar şi electoral statuturile şi conturile. Tavane care cad copiilor în cap, gropi de gunoi arhipline, cozi în trafic, sărăcie, mâncare toxică, migraţie în masă, ROBOR în pom, leu în groapă, lipsă de perspective. Pare imposibil de rupt cumva cercul vicios care ne mănâncă încet, dar sigur, calitatea vieţii de aici.
Avem nevoie de linişte. De stabilitate. De parteneri de discuţii autentici, nu politicieni închişi în birouri şi în propriile interese. De o ţară în care să ne simţim acasă, nu niciunde. De înţelegere. Şi zău dacă ştiu cum am putea să le obţinem…