Lupul cel mic și Mantia Îndrăznelii

De mult n-am mai scris o poveste de adormit copiii! Și știu că sunt tot mai mulți care o așteaptă. Așa că iată, una nou nouță, proaspăt ieșită din focul creației:

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nici nu s-ar povesti, a fost odată o haită de lupi. Și era una ca toate celelalte: cu multe animale la un loc, ajutându-se reciproc la nevoie și împărțind hrana pe care o puteau găsi.

În grupul despre care vorbim acum erau mulți lupișori mici, ca toți ceilalți lupișori. Dar și unul cum n-ați mai văzut: fricos din cale afară! Îi era frică de vânt, de foșnitul frunzelor, de umbra lui, de apus. Nici gând să meargă la vânătoare cu ceilalți, pentru că, probabil, înainte să se confrunte cu pericolele, l-ar fi doborât panica.

Deja prietenii de joacă făceau glume pe seama lui. Ieșeau brusc din tufișuri speriindu-l, inventau povești fantastice cu monștri de neînvins, îl șicanau dând vina apoi pe spirite invizibile și rele.

Puiul nostru de lup era din ce în ce mai fricos și mai trist. Iar părinții lui, tot mai îngrijorați. Cum să facă față lumii pline de neprevăzut când el se teme chiar și de atingerea firavă a unei buburuze care îi aterizează pe cap?

Au încercat multe: să-l îmbărbăteze, să-l certe, să-l lase să se descurce singur. Dar nimic nu părea a funcționa. Disperați, au cerut ajutorul celui mai bătrân lup din haită. Trebuia să existe un leac!

Înțeleptul a avut un sfat la care nimeni nu s-ar fi gândit: le-a zis părinților să găsească o blană de urs și să-i spună fricosului că a aparținut unui animal extrem de puternic și curajos, care nu se speria de nimic și ieșea învingător din orice luptă. Iar cine o poartă capătă puterea curajului infinit.

Nu le-a luat mult să găsească haina unui exemplar mort în senectute, pe care au croit-o pe măsura micului fricos. I-au zis Mantia Îndrăznelii, cea care dă putere și înlătură orice înfricoșare.

Puiul de lup a privit-o mai întâi cu teamă: dacă sub blana aceea aspră s-ar ascunde ceva? Apoi cu neîncredere: cum ar putea pielea unui animal mort să-l ajute? Dar pentru că deja începuse să-i fie frică chiar și de frica lui, a îmbrăcat-o.

A simțit brusc o căldură care îl cuprinde. Și-a zis că poate treaba asta chiar funcționează! A început deci să poarte blana, care într-adevăr părea a-i da curaj: foșnetul frunzelor devenea dintr-un pericol iminent, un cântec suav al vântului, umbra lui o reflexie a propriilor îndoieli, iar apusul șansa unui noi început.

Lupișorul era din ce în ce mai curajos, explora singur noi cotloane ale pădurii și își asuma tot mai multe riscuri.

Într-o zi închisă de toamnă, a pornit agale să se joace în mormanul de frunze lepădate de un stejar secular. Erau așa de multe și formau un covor zgomotos așa de mare! În timpul acesta haita dezbătea un incident care îi putea pune pe toți în pericol: un lup tânăr, dar cam paliu, furase oaia cea mai grasă a ciobanului din apropiere și o mâncase singur pe toată.

Acum ciobanul era supărat și căuta răzbunare, iar lupul era cam bolnav și trăgea să moară de la așa o lăcomie.

Curajosul nostru îmbrăcat în blană de urs s-a îndepărtat până când n-a mai auzit vocile îngrijorate. Și odată ajuns la locul de joacă a dat cu ochii de o făptură care îi semănă: avea aceeași statură, blana gri, ochii strălucitori. Mârâia înfricoșător! Era câinele ciobanului care vâna posibili vinovați pentru pierderea prietenei sale, oaia cea grasă.

Dulăul n-a zăbovit mult și a sărit la atac. Puiul nostru nici nu se dezmeticise, nici nu știa a se lupta, așa că își aștepta sfârșitul. Dar parcă o forță nevăzută îl învăța cum să atace și cum să se apere. Clar: blana de urs era protecția lui!

Doar că în focul bătăliei, Mantia Îndrăznelii a zburat cât colo, zdrențuită și murdară. Iar cei doi au continuat vitejește până când câinele a simțit că îl poate costa viața și a fugit mâncând pământul la stăpânul lui.

Lupul cel mic s-a întors învingător și mândru să povestească haitei despre prima lui luptă, gustul victoriei și magia pelerinei. Dar abia ajuns în fața tuturor a văzut că a câștigat dificila confruntare fără protecția blănii de urs.

Inutil să mai precizez că personajul din povestea mea a devenit tot mai puternic și curajos, fiind ales la maturitate șeful haitei. Și că încă mai povestește tuturor despre cum și-a găsit forța și îndrăzneala.

Iar eu am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa. V-a plăcut povestea mea?