Ursulețul supărăcios

  • 28/04/2021

Hai că de mult n-am mai spus o poveste de adormit copiii!

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, știm cu toții că nu s-ar povesti, a fost odată un ursuleț ca toți ceilalți ursuleți: nici prea mare, nici prea mic, nici prea cuminte, nici prea neastâmpărat, nici prea înțelept, dar nici needucat nu părea.

Ursulețul nostru avea încă prieteni și locuia într-un bârlog frumos. Dar era tare, tare, tare supărăcios!

Cum îi adresa cineva o întrebare, i se părea că sigur se strecoară acolo o insinuare. Despre glume, nu mai vorbesc, rar se întâmpla să nu se supere tare rău pe cei care le spuneau. Se certa din nimic cu prietenii, vecinii și chiar străinii care se nimereau prin apropiere.

Apoi se supăra și mai tare pentru că… s-a supărat. Ar fi vrut să fie și el ca celelalte animale ale pădurii, să-și petreacă majoritatea timpului în calm și cooperare, dar nu știa cum să facă.

Toți îi cunoșteau felul de a fi și încercau, pe cât puteau, să-l protejeze de supărări. Pentru că așa sunt prietenii, te acceptă chiar și când îți știu punctele vulnerabile.

Într-una din zile, cum stătea el cu botul într-o scorbură în care găsise o nesperată rezervă cu miere de albine, a simțit o lovitură puternică în spate. Atât de puternică de a crezut că s-a rupt în două! În plus, din cauza impactului a intrat până la gât în gaura copacului, murdărindu-se zdravăn cu lichidul cleios și parfumat.

Scoțându-și capul lipicios din scorbură, văzu că un cerb care alerga repede și cam amețit, a ratat frâna și a intrat cu coarnele în partea sa dorsală. Vă puteți închipui cât de tare s-a enervat!

A început să țipe și să-l certe, că nu-i atent, că nu așa se circulă prin pădure mai ales când ai în cap armele acelea albe care pot omorî chiar și un urs, că e inconștient și că va plăti amarnic tot acest incident.

Între timp cerbul tot încerca să-i spună ceva, dar ursulețul nostru morocănos nu dădea semne să asculte versiunea vinovatului. Dar tot stând cu ochii și gura pe el, a văzut în depărtare pana colorată de la pălăria vânătorului și a realizat de ce alerga panicat și chiaun cornutul nostru.

A încercat să fugă, dar văzând mișcare, omul a pus pușca la ochi și a vrut să tragă. Atunci a realizat că singura șansă este să termine cu supărarea și să se facă frate cu cerbul până ce trec de pericol.

I-a propus așadar să stea nemișcați până se apropie vânătorul. Acesta nu și-a crezut ochilor de bucurie că are în bătaia puștii nu doar un cornut minunat, dar și un pui de urs suficient de mare și de fraged. Doar că atunci când a ajuns la distanța optimă să tragă, ursulețul a aruncat o piatră care l-a nimerit chiar în cap, iar cerbul s-a repezit cu coarnele și i-a aruncat pușca cât colo. Lovit la cap și rămas fără armă, vânătorul a fugit în sat să spună tuturor că a văzut un urs făcut frate cu un cerb pentru a-l anihila pe vânător!

Cei doi inamici, deveniți acum prieteni după ce au trecut de necaz, au pornit-o împreună spre casă. Cerbul i-a povestit ursulețului cum vânătorul l-a prins pe malul pârâului din apropiere, în timp ce bea apă. Îngrozit, a fugit până când s-a proptit cu coarnele în dosul mâncătorului de miere. S-au amuzat de situație, s-au felicitat de soluție și au rămas prieteni până în ziua de azi.

De atunci ursulețul nostru a înțeles că nimeni nu vrea să-l supere, ci, uneori, se întâmplă lucruri care ne scapă controlului. Iar modul în care le primim, cu amuzament, supărare sau indiferență, stă în alegerea fiecăruia.

Iar eu am încălecat pe o șa, și v-am spus povestea așa. V-a plăcut povestea mea?